Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.

Recenzie: Regina albă de Philippa Gregory

Notă Goodreads pentru Regina albă de Philippa Gregory: 2,5 din 5 steluțe

În ultimul timp am încercat să mă apropii de istorie, atât prin ficțiune, cât și prin non-ficțiune. Am mai menționat că textele de istorie clasice nu îmi stârnesc interesul și nu mă ajută să memorez informații, eu fiind interesată mai mult de oameni și context. Am amânat să citesc ceva scris de Philippa Gregory pentru că am citit recenzii mixte despre cărțile ei: fie prea entuziaste, fie prea “nu are sens să citești așa ceva”. Când într-un final m-am hotărât să aleg o carte ușurică, de relaxare a reieșit Regina albă, prima carte dintr-o serie despre Plantageneți și Războiul celor două roze.

Inițial aflată în tabăra Lancaster, Elizabeth face o mutare spre York după moartea soțului său. Se întâlnește cu regele Edward IV pentru a-l ruga să primească moștenirea și totodată reușește să îl cucerească, se căsătoresc în secret (pentru că ea nu era chiar soția ideală pentru un rege) și iată cum dăm drumul jocurilor de putere, alianțelor, trădărilor și dramelor continue.

Atunci când citești ficțiune istorică din aceeași perioadă este aproape imposibil să nu întâlnești același personaj printr-o perspectivă cu totul diferită. În acest caz, m-am reîntâlnit cu Margaret de Anjou și Henric al VI-lea care acum se află în tabăra adversă. Margaret a fost personajul meu preferat din Războiul celor două roze de Conn Iggulden și acum mi-a fost greu să o privesc altfel, să îi fiu împotrivă. De fapt, nici nu am reușit asta pentru că personajele centrale nu m-au convins că merită apărarea. Elizabeth este (bineînțeles) o femeie puternică, îndrăgostită la nebunie de soțul ei și puternic atașată de copii, pe de altă parte este o femeie ambițioasă, ce vrea putere și titluri pentru copiii săi. Este răzbunătoare și capabilă să facă orice pentru a securiza tronul, pentru a menține siguranța celor dragi. Din când în când apelează la niște puteri magice pe care le are, ea și mama sa fiind presupuse urmașe ale zeiței Melusina. Elementul de vrăjitorie introdus de Gregory nu mi s-a părut neapărat necesar, întâmplările mi se par fascinante și fără a arunca un pumn de condimente deasupra.

Din câte am înțeles, autoarea este cunoscută pentru scenele picante din cărțile despre dinastia Tudorilor, aici nu ar fi cazul să vă așteptați la cine știe ce. E mai puțin sex și mai multă panică legată de ce se poate face pentru păstrarea situației actuale și îndepărtarea dușmanilor. Este clar, nu se dă nimeni la o parte de la omorât membri ai familiei sau trădat. Fiecare vrea tronul. Aproape ai crede că Game of Thrones ar fi inspirat din această perioadă [Lannister, da]. Și-apoi avem multe teorii care ar explicat ce s-a întâmplat în acea perioadă, una dintre ele fiind legată de cei doi prinți din turn, misterul istoriei elucidat acum de autoare (n-aș zice că ipoteza a fost cu adevărat mulțumitoare, dar în ficțiune poți întoarce totul după cum vrei dacă nu ții la acuratețe).

Per total, aș zice că Regina albă este o carte în regulă, se citește ușor și repede, este perfectă pentru relaxare, nu este alegerea ideală dacă aveți standarde ridicate în ceea ce privește ficțiunea istorică, acuratețea și cât de mult te face o lectură să reflectezi. Eu am pus-o în categoria “meh” pe Goodreads, o categorie în care ajung cărțile care nu m-au impresionat, dar nici nu regret că le-am citit. Un plus al lecturii este faptul că te face să investighezi mai mult, să cauți faptele, să găsești teoriile disponibile acolo unde nu avem o singură variantă, să cauți non-ficțiune și să îți umpli Kindle-ul cu texte istorice. Să încerci să înțelegi cine erau oamenii aceștia, de unde le veneau deciziile și pofta de putere, ce conștiință aveau și cine le era împotrivă. Mă gândesc că întoarcerea spre istorie ne poate ajuta să evităm câteva greșeli din prezent sau viitor.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: Tristețea îngerilor de Jon Kalman Stefansson

Notă Goodreads pentru Tristețea îngerilor de Jon Kalman Stefansson: 5 din 5 steluțe

Pe data de 15 februarie 2015, publicam recenzia pentru Între cer și pământ, lăudam stilul autorului, imaginile create și intram într-o febră de așteptare pentru următorul volum (recenzia o puteți găsi aici). Cartea a apărut, a ajuns la mine și am început-o cu teama că nu va fi la fel de reușită ca prima. Încă îmi aminteam atmosfera din roman și aș fi fost dezamăgită să nu primesc nimic din cel de-al doilea volum. Nimic mai greșit, aș zice că Tristețea îngerilor este un roman chiar mai bun decât primul.

Îl reîntâlnim pe băiatul fără nume, de data aceasta într-o nouă aventură alături de poștașul Jens, un om ursuz, tăcut, dârz și chinuit. Drumul îi poartă spre inima înghețată a Islandei, spre sfârșitul ținutului, unde oamenii insistă să trăiască și să se opună frigului chiar dacă locurile neprietenoase li se împotrivesc. Chiar dacă este primăvară, călătoria lor nu cuprinde verdeață, sclipiri de soare și ciripit de păsări, ci un frig ce îți pătrunde printre haine, un viscol crud ce te aruncă în adăposturi fragile și pericolul de moarte la orice pas. Natura este incredibil de frumoasă și, în același timp, suficient de puternică încât să frângă o viață în câteva secunde. La fel ca în primul volum, accentul se pune pe filosofie, pe gândurile personajelor privind viața, moartea, oamenii întâlniți, deciziile făcute și pierderile întâlnite.

Este o lume în care cel care nu se adaptează moare și o lume în care puținul pe care îl ai este împărțit cu cei mai puțini norocoși. Autorul reușește cumva (e un magician, aș zice) să descrie Islanda într-un mod fermecător, dar care ascunde chinurile oamenilor în acele ținuturi înfrigurate (copii bolnavi, oamenii morți din cauza frigului, a foametei, ce nu pot fi duși spre mormânt și nici îngropați, oameni ce se aproapie de nebunie din cauza singurătății). Băiatul și poștașul ajung într-o colibă îngropată sub zăpadă unde mult prea mult suflete stau înghesuite pentru a se încălzi, boala și foametea fiind obișnuite. Unele personaje nici nu mai au puterea să sufere, să jelească ce au pierdut, știau deja că frigul nu are milă și că la asta se va ajunge mai devreme sau mai târziu. O altă imagine ce mi-a răman în minte și mă va bântui multă vreme este a preotului care s-a dus să sfințească niște munți ce se spuneau că sunt ai demonilor. Nu voi menționa ce a făcut, însă nu ai cum să citești scena fără un nod în stomac. Deși cuvintele curg poetic și crează cele mai frumoase imagini regăsite de mine în ultima vreme, partea întunecată nu ezită să iasă la suprafață și să ne reamintească cine suntem de fapt: oameni fragili, slabi, supuși morții.

Mi-a plăcut cum a evoluat băiatul și cum l-a schimbat această călătorie, la fel cum am apreciat faptul că vorbea fără oprire și încerca să primească multe răspunsuri de la partenerul ursuz de drum. Încă este în căutarea unui scop, însă este dispus să lupte pentru a obține cunoștințele necesare. Naivitatea lui de a percepe lumea este alăturată compasiunii, empatiei, dragostei de viață și dragostei de pozie, de cuvinte. De aceea, sunt curioasă unde va ajunge la finalul trilogiei, în ce direcție va merge și cum se va raporta la aceste ținuturi reci care l-au format.

Aș vrea să rețineți din această recenzie cât de bine scrie acest autor, încă nu pot înțelege cum poate cineva crea această alăturare de cuvinte. Fiecare cuvânt pare a avea locul lui, fiecare cuvânt susține imaginea unei Islande neprimitoare, dar ușor de iubit, fiecare cuvând fomează o poezie fără sfârșit. Pe scurt, mi-aș dori să găsesc cât mai mulți autori care să poată ajungă la acest nivel. Ca cititoare, aș fi cât se poate de mulțumită să vă avânt în aceste imagini și să sa fac parte din atmosfera incredibilă.

Tristețea îngerilor este o lectură potrvită pentru iarnă doar dacă puteți intra într-un un ținut rece, unde moartea, boala, foametea și frigul sunt oaspeții casei. Dacă aveți starea necesară acestei cărți, aș recomanda să o începeți oricând simțiți, stilul, acțiunea, personajele, imaginile, filosofie sunt de neratat.

Nu mai e nevoie să spun că aștept următorul volum, sper că va sosi cât mai curând. Până atunci, gândurile mele răman la primele două volume ce m-au făcut să privesc Islanda și omenirea printr-o nouă perspectivă.

 

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: O lebădă sălbatică și alte povești de Michael Cunningham

Cred că mi-am dorit atât de mult să citesc Orele de Michael Cunningham că am rămas cu o impresie că îl știu pe acest autor, că nu este ceva nou pentru mine. Din cărțile documentate până acum, îmi dau seama că nu am mai citit vreo carte scrisă de el, iar O lebădă sălbatică și alte povești a avut șansa să fie prima. Ce-i drept o pândeam de ceva vreme pentru că am citit o mulțime de basme/povești clasice și mi-ar fi plăcut să dau peste un volum reușit de repovestiri.

Acesta a fost un volum bun, chiar peste așteptări. La început, referințele moderne și schimbarea de perspectivă par a fi ciudate, însă ulterior te lași atras în această atmosferă și realizezi că nu mai vrei să pleci [chiar dacă basmele din copilărie au fost răsturnate cu susul în jos]. După ce s-a bucurat o viață întreagă de toate plăcerile vieții (fizice, bineînțeles), vrăjitoarea din casa din turtă dulce vede cu disperare cum doi “tineri psihopați” îi mănâncă avuția și vor să o atace. Jack descoperă că vrea mereu mai mult și că nu se poate lăsa păgubaș până nu fură tot ce se poate de la uriaș, lăcomia nelăsându-l să fie fericit în luxul în care trăiește acum alături de mama sa. În Laba de maimuță, aflăm că cele trei dorințe au aproape întotdeauna un final neplăcut, de data aceasta un fel de zombie pe care trebuie să îl primești și îngrijești în casa ta (pentru că tu l-ai creat, practic). Bestia nu mai este un tânăr ce a făcut câteva greșeli pe care acum le regretă, ci mai degrabă un bărbat răscolit de instincte animalice ce este blocat într-un monstru pentru a-i proteja pe cei din jur. Un alt prinț are o fascinație nesănătoasă pentru părul lui Rapunzel, de parcă el ar fi creatura iubită.

După cum bine știm, basmele clasice au o latură foarte întunecată care ar trebui să stârnească multe întrebări. Există violuri, tratare incorectă a femeilor, violență, canibalism și multe altele în basme, fie în versiunea cea mai populară, fie în sursă. Poveștile lui Cunningham reflectă această parte întunecată a basmelor, însă oferă un context modern și o altă perspectivă. Ceea ce ni s-a părut a fi personajul pozitiv acum nu mai este. Și-apoi ne întoarcem la basmul inițial și parcă nici acolo nu e totul pur și nevinovat. Este fascinantă capacitatea autorului de a te face să revezi niște povești din copilărie după ce îți prezintă o altă formă a lor, o repovestire. De asemenea, este de apreciat cât de legată este realitatea de poveștile din volum. Poți identifica imediat personajele cu oameni pe care îi cunoști, iar basmul nu mai pare atât de îndepărtat.

Chiar dacă elementele moderne nu sunt neapărat dintre cele pe care le apreciez, poveștile au ajuns să îmi placă (să mi se pară reușite, că de plăcut, nu are cum să îți placă ceva teribil). Pentru că e un volum scurt, de citit în jumătate de oră, este foarte posibil să îl recitesc, doar pentru a mă mai bucura de sarcasmul și umorul autorului.

Pe final de recenzie, vă spun care au fost poveștile care mi-au plăcut cel mai mult din volum: Bătrâna nebună (Hansel și Gretel), Laba de maimuță, Efectul Jack (Jack și vrejul de fasole), Omulețul (Rumpelstiltskin) și Bestii (Frumoasa și bestia). Cred că acestea sunt poveștile care au arătat cel mai bine modul în care un basm poate fi mind-blowing.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: Se numește pasiune de Alawiya Sobh

Notă Goodreads: 3 steluțe din 5

Se numește pasiune de Alawiya Sobh mi-a atras atenția de când a apărut în colecția Biblioteca Polirom pentru că tind să găsesc bijuterii în această selecție. Totuși nu am simțit-o ca fiind o lectură potrivită pentru starea de atunci, așadar abia recent am ajuns să o citesc (și mult mai târziu să îi fac o recenzie, shame, shame).

Nahla este personajul central al acestui roman sau mai degrabă sexualitatea ei. Deși crescută într-un mediu în care trebuie să faci ceea ce se cuvine și să reprimi tot ce e în afara obișnuințelor, Nahla începe să se opună societății, încercând să profite cât mai mult de plăcerea produsă de corpul ei în cadrul relației cu Hani, un bărbat ce nu îi este permis. Chiar dacă este abătută de la acest drum, ea găsește mereu calea înapoi. Este determinată să își iubească trupul, să îl admire, să îl îngrijească, să îl expună și să îl ofere. Ceea ce în acel context este scandalos, teribil, uimitor, de nefăcut și de neauzit.

Aș dori să menționez că romanul atinge tangențial cultura libaneză și mediul politic al acelei perioade, însă concentrarea pe aceste lucruri mi s-a părut destul de redusă. În alte romane asemănătoare, se discută mult mai în detaliu modul în care este tratată o femeie, ce lucruri trebuie să respecte, care sunt conflictele sau războaiele în desfășurare, cum sunt afectate personajele de evenimentele teribile în desfășurare. Ori în aceeastă carte accentul a căzut clar pe corpul Nahlei, pe scenele de dinainte, din timpul sau de după sex, toate cu descrieri amănunțite. Mi se pare evident că dacă nu suportați scenele de sex într-un roman ar trebui să stați deoparte, de acesta și de Mistuiți (și nu numai, dar acesta este cel mai recent titlu care îmi vine în minte). Alegerea acestui drum nu pot spune că m-a deranjat, este interesant să urmărești destinul unei persoane non-conformiste ce este forțată să se încadreze într-un pat al lui Procust când ea știa că lucrul acesta nu are nicio logică. Pe de altă parte, nu mă pot lăuda că am învățat ceva suplimentar despre Liban (ceea ce ar fi fost un plus semnificativ pe notarea romanului).

În ceea o privește pe Nahla, cred că este fascinantă prin alegerea ei de a explora fiecare părticică din corpul ei și de a-l pune în valoare, de a fi plină de energie, optimism și speranță atunci când societatea îți este împotrivă, de a risca orice pentru a avea parte de iubire (ei, nu chiar orice deoarece copiii erau punctul ei sensibil). Aș fi dorit ca personajul să îmi fie mai apropiat, să mă agit mai mult pentru ce i se întâmplă, însă am fost neutră. Pentru că știu din lecturi anterioare că m-am putut atașa de personaje asemănătoare, aș concluziona că nu e vina mea. De altfel, citind cele două păreri disponibile pe Goodreads am găsit aceeași reacție: este o carte în regulă, însă nu se numără printre favorite. [Apropo, nu am căutat eu unde trebuie sau chiar sunt sub 50 de note date pe Goodreads pentru Se numește pasiune?] Așadar încă sunt în căutarea vocilor puternice dintr-o lume pe care nu o cunosc foarte bine, dar mi-aș dori să o descopăr și să o înțeleg.

Trăgând linie, adunând minusurile și plusurile, încă suntem într-o zonă pozitivă, dar speranța mea era să fim mult mai sus. Subiectul mi se pare de o importanță ridicată (pentru că nu, drepturile obișnuite nu sunt accesibile oricărei femei), personajul a fost dezvoltat într-o direcție interesantă, dar totul ar fi putut fi dus mult mai departe, încercând să adăugăm emoție și informație.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.