Recenzie: Generalul armatei moarte de Ismail Kadare

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe pe Goodreads

Există cărți pe care le-am pus pe lista mea de dorințe pentru că sunt convinsă că vor fi pe gustul meu, dar peste care s-au țesut pânze de păianjen după ce timpul a curs neiertător. Generalul armatei moarte este una dintre ele, dar mă bucur că am reușit într-un final să las noutățile să treacă pe lângă mine și să mă întorc la dorințele vechi, mai ales că știu cât de bine scrie Kadare. În plus, aceasta este cea mai cunoscută operă a lui, deci mă așteptam să fie o lectură reușită.

Un general și un preot pornesc spre Albania cu scopul de a găsi rămășițele soldaților italieni participanți la al Doilea Război Mondial și de a le aduce înapoi în țară, la familiile lor. Au liste, hărți, aprobarea autorităților din Albania, ghizi și ajutoare, mărturii care să îi susțină în această misiune teribilă, obositoare și răscolitoare. Generalul și preotul sunt mânați de un puternic simț al datoriei, simt că fac ceea ce e corect și drept pentru cei care au murit pentru patrie, îi dezgroapă din pământul străin și îi aduce înapoi în mediul familiar. Așa se construiește armata moartă.

Personajele noastre sunt înconjurate de ostilitate, a mediului și a oamenilor. Totul este apăsător, vremea îi împiedică să lucreze corespunzător, îi aruncă într-o amărăciune continuă, în timp ce albanezii par să fi rămas cu resentimente, iar ura e acoperită de un strat foarte subțire, oricând poate reieși la suprafață. În acest mediu ostil, generalul începe să evalueze propria situație, ce anume caută într-o țară străină și cât de mult îi ajută misiunea sa pe soldații din armata sa moartă. Pe parcursul lecturii, aflăm povestea unor soldați ce au trădat cauza și s-au angajat ca slugi pentru albanezi, pentru a scăpa de furia unui război necruțător.

Subiectul este greu digerabil, vorbim despre dezgroparea unor  soldați morți pentru a-i înapoia unor familii ce nu mai au speranțe să îi vadă întorși cu bine de pe front. Cititorul are fiecare mușchi încordat și simte atmosfera tensionată din oricare etapă a misiunii nobile, în parte datorită subiectului și atmosferei din această țară misterioasă, în parte datorită stilului de a scrie, Kadare construiește imagini răscolitoare și portretizează misiunea în culori întunecate, al sângelui vărsat inutil.

Este interesant de urmărit cum îi descrie Kadare pe albanezi, sunt un popor misterios din punctul de vedere al străinilor, un popor relativ ușor de învins, însă se dovedește că sunt duri, perseverenți, necruțători, curajoși, răzbunători în unele cazuri. Sunt genul de oameni care nu acceptă înfrângerea, care luptă până în ultima secundă și care țin foarte mult la teritoriul lor, la identitatea lor.

În concluzie, Generalul armatei moarte este o carte ce explorează tema războiului și oferă o imagine apăsătoare a urmărilor, totul petrecându-se într-o Albanie neprietenoasă, ce cuprinde o frumusețe teribilă. Este o carte pentru care cititorul trebuie să se pregătească, fiind încărcată cu amărăciune,  cu sentimentul de singurătate și inutilitate. În fond, misiunea este nobilă cu adevărat?

Mulțumesc, Libris!

Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!

Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.

Recenzie: Regina albă de Philippa Gregory

Notă Goodreads pentru Regina albă de Philippa Gregory: 2,5 din 5 steluțe

În ultimul timp am încercat să mă apropii de istorie, atât prin ficțiune, cât și prin non-ficțiune. Am mai menționat că textele de istorie clasice nu îmi stârnesc interesul și nu mă ajută să memorez informații, eu fiind interesată mai mult de oameni și context. Am amânat să citesc ceva scris de Philippa Gregory pentru că am citit recenzii mixte despre cărțile ei: fie prea entuziaste, fie prea “nu are sens să citești așa ceva”. Când într-un final m-am hotărât să aleg o carte ușurică, de relaxare a reieșit Regina albă, prima carte dintr-o serie despre Plantageneți și Războiul celor două roze.

Inițial aflată în tabăra Lancaster, Elizabeth face o mutare spre York după moartea soțului său. Se întâlnește cu regele Edward IV pentru a-l ruga să primească moștenirea și totodată reușește să îl cucerească, se căsătoresc în secret (pentru că ea nu era chiar soția ideală pentru un rege) și iată cum dăm drumul jocurilor de putere, alianțelor, trădărilor și dramelor continue.

Atunci când citești ficțiune istorică din aceeași perioadă este aproape imposibil să nu întâlnești același personaj printr-o perspectivă cu totul diferită. În acest caz, m-am reîntâlnit cu Margaret de Anjou și Henric al VI-lea care acum se află în tabăra adversă. Margaret a fost personajul meu preferat din Războiul celor două roze de Conn Iggulden și acum mi-a fost greu să o privesc altfel, să îi fiu împotrivă. De fapt, nici nu am reușit asta pentru că personajele centrale nu m-au convins că merită apărarea. Elizabeth este (bineînțeles) o femeie puternică, îndrăgostită la nebunie de soțul ei și puternic atașată de copii, pe de altă parte este o femeie ambițioasă, ce vrea putere și titluri pentru copiii săi. Este răzbunătoare și capabilă să facă orice pentru a securiza tronul, pentru a menține siguranța celor dragi. Din când în când apelează la niște puteri magice pe care le are, ea și mama sa fiind presupuse urmașe ale zeiței Melusina. Elementul de vrăjitorie introdus de Gregory nu mi s-a părut neapărat necesar, întâmplările mi se par fascinante și fără a arunca un pumn de condimente deasupra.

Din câte am înțeles, autoarea este cunoscută pentru scenele picante din cărțile despre dinastia Tudorilor, aici nu ar fi cazul să vă așteptați la cine știe ce. E mai puțin sex și mai multă panică legată de ce se poate face pentru păstrarea situației actuale și îndepărtarea dușmanilor. Este clar, nu se dă nimeni la o parte de la omorât membri ai familiei sau trădat. Fiecare vrea tronul. Aproape ai crede că Game of Thrones ar fi inspirat din această perioadă [Lannister, da]. Și-apoi avem multe teorii care ar explicat ce s-a întâmplat în acea perioadă, una dintre ele fiind legată de cei doi prinți din turn, misterul istoriei elucidat acum de autoare (n-aș zice că ipoteza a fost cu adevărat mulțumitoare, dar în ficțiune poți întoarce totul după cum vrei dacă nu ții la acuratețe).

Per total, aș zice că Regina albă este o carte în regulă, se citește ușor și repede, este perfectă pentru relaxare, nu este alegerea ideală dacă aveți standarde ridicate în ceea ce privește ficțiunea istorică, acuratețea și cât de mult te face o lectură să reflectezi. Eu am pus-o în categoria “meh” pe Goodreads, o categorie în care ajung cărțile care nu m-au impresionat, dar nici nu regret că le-am citit. Un plus al lecturii este faptul că te face să investighezi mai mult, să cauți faptele, să găsești teoriile disponibile acolo unde nu avem o singură variantă, să cauți non-ficțiune și să îți umpli Kindle-ul cu texte istorice. Să încerci să înțelegi cine erau oamenii aceștia, de unde le veneau deciziile și pofta de putere, ce conștiință aveau și cine le era împotrivă. Mă gândesc că întoarcerea spre istorie ne poate ajuta să evităm câteva greșeli din prezent sau viitor.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: Tristețea îngerilor de Jon Kalman Stefansson

Notă Goodreads pentru Tristețea îngerilor de Jon Kalman Stefansson: 5 din 5 steluțe

Pe data de 15 februarie 2015, publicam recenzia pentru Între cer și pământ, lăudam stilul autorului, imaginile create și intram într-o febră de așteptare pentru următorul volum (recenzia o puteți găsi aici). Cartea a apărut, a ajuns la mine și am început-o cu teama că nu va fi la fel de reușită ca prima. Încă îmi aminteam atmosfera din roman și aș fi fost dezamăgită să nu primesc nimic din cel de-al doilea volum. Nimic mai greșit, aș zice că Tristețea îngerilor este un roman chiar mai bun decât primul.

Îl reîntâlnim pe băiatul fără nume, de data aceasta într-o nouă aventură alături de poștașul Jens, un om ursuz, tăcut, dârz și chinuit. Drumul îi poartă spre inima înghețată a Islandei, spre sfârșitul ținutului, unde oamenii insistă să trăiască și să se opună frigului chiar dacă locurile neprietenoase li se împotrivesc. Chiar dacă este primăvară, călătoria lor nu cuprinde verdeață, sclipiri de soare și ciripit de păsări, ci un frig ce îți pătrunde printre haine, un viscol crud ce te aruncă în adăposturi fragile și pericolul de moarte la orice pas. Natura este incredibil de frumoasă și, în același timp, suficient de puternică încât să frângă o viață în câteva secunde. La fel ca în primul volum, accentul se pune pe filosofie, pe gândurile personajelor privind viața, moartea, oamenii întâlniți, deciziile făcute și pierderile întâlnite.

Este o lume în care cel care nu se adaptează moare și o lume în care puținul pe care îl ai este împărțit cu cei mai puțini norocoși. Autorul reușește cumva (e un magician, aș zice) să descrie Islanda într-un mod fermecător, dar care ascunde chinurile oamenilor în acele ținuturi înfrigurate (copii bolnavi, oamenii morți din cauza frigului, a foametei, ce nu pot fi duși spre mormânt și nici îngropați, oameni ce se aproapie de nebunie din cauza singurătății). Băiatul și poștașul ajung într-o colibă îngropată sub zăpadă unde mult prea mult suflete stau înghesuite pentru a se încălzi, boala și foametea fiind obișnuite. Unele personaje nici nu mai au puterea să sufere, să jelească ce au pierdut, știau deja că frigul nu are milă și că la asta se va ajunge mai devreme sau mai târziu. O altă imagine ce mi-a răman în minte și mă va bântui multă vreme este a preotului care s-a dus să sfințească niște munți ce se spuneau că sunt ai demonilor. Nu voi menționa ce a făcut, însă nu ai cum să citești scena fără un nod în stomac. Deși cuvintele curg poetic și crează cele mai frumoase imagini regăsite de mine în ultima vreme, partea întunecată nu ezită să iasă la suprafață și să ne reamintească cine suntem de fapt: oameni fragili, slabi, supuși morții.

Mi-a plăcut cum a evoluat băiatul și cum l-a schimbat această călătorie, la fel cum am apreciat faptul că vorbea fără oprire și încerca să primească multe răspunsuri de la partenerul ursuz de drum. Încă este în căutarea unui scop, însă este dispus să lupte pentru a obține cunoștințele necesare. Naivitatea lui de a percepe lumea este alăturată compasiunii, empatiei, dragostei de viață și dragostei de pozie, de cuvinte. De aceea, sunt curioasă unde va ajunge la finalul trilogiei, în ce direcție va merge și cum se va raporta la aceste ținuturi reci care l-au format.

Aș vrea să rețineți din această recenzie cât de bine scrie acest autor, încă nu pot înțelege cum poate cineva crea această alăturare de cuvinte. Fiecare cuvânt pare a avea locul lui, fiecare cuvânt susține imaginea unei Islande neprimitoare, dar ușor de iubit, fiecare cuvând fomează o poezie fără sfârșit. Pe scurt, mi-aș dori să găsesc cât mai mulți autori care să poată ajungă la acest nivel. Ca cititoare, aș fi cât se poate de mulțumită să vă avânt în aceste imagini și să sa fac parte din atmosfera incredibilă.

Tristețea îngerilor este o lectură potrvită pentru iarnă doar dacă puteți intra într-un un ținut rece, unde moartea, boala, foametea și frigul sunt oaspeții casei. Dacă aveți starea necesară acestei cărți, aș recomanda să o începeți oricând simțiți, stilul, acțiunea, personajele, imaginile, filosofie sunt de neratat.

Nu mai e nevoie să spun că aștept următorul volum, sper că va sosi cât mai curând. Până atunci, gândurile mele răman la primele două volume ce m-au făcut să privesc Islanda și omenirea printr-o nouă perspectivă.

 

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.