Recenzie: Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki

Notă Goodreads: 4 steluțe

Cred că au trecut ani buni de când a apărut dorința de a citi Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki până în momentul în care am ajuns să o citesc. Păreri bune au însoțit mereu această carte, însă mereu am fost distrată de altceva, de un clasic pe care îl sărisem sau o carte contemporană ce avea un subiect atractiv. Prea multă amânare strică, așadar am inclus în coletul Libris cartea apărută în Biblioteca Polirom.

Poveste pentru timpul prezent se desfășoară pe două planuri. Nao este o tânără aflată în pragul sinuciderii, este ținta răutăților colegilor ei și în mijlocul unor probleme de familie după ce tatăl ei își pierde jobul din IT și are repetate încercări de sinucidere. Povestește ce i s-a întâmplat, în ce situație se află familia ei și ce descoperă cu ajutorul străbunicii Jiko într-un jurnal ascuns în cartea decupată În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (pe care ar fi bine să o termin în acest deceniu, sunt la ultimul volum). Ruth este o scriitoare ce nu pare să evolueze cu noua carte, ce încearcă să înțeleagă memoria afectată de boală a mamei sale și să păstreze stabilitatea relației cu soțul său, Oliver. Ea este cea care va găsi într-o cutie Hello Kitty  (da, chiar așa) jurnalul lui Nao, din acest moment implicarea ei este din ce în ce mai mare, încearcă să afle ce i s-a întâmplat tinerei, dacă mai trăiește, cine îl cunoaște pe tatăl ei. Începe să o cunoască și vrea să o salveze, să îi împiedice sinuciderea.

Avem o mulțime de teme în acest roman: agresivitatea copiilor, traumele, consecințele pierderii unui job, familia, arta, boala, moarte, budismul, natura. Ceea ce i se întâmplă lui Nao nu este ușor de citit, nedreptatea face cititorul să se încrunte de fiecare dată, în timp ce personajul Jiko aduce bucurie și speranță. Jiko o învață pe Nao cum să perceapă timpul, cum să se apropie de oameni și să le ofere pace, cum să ierte și cum să ignore. Calmul, meditația, comuniunea cu natura sunt elemente cheie ale acestei relații de prietenie.

Mi-a plăcut stilul autoarei, alternarea perspectivelor face ca povestea să se lege frumos, iar interesul este menținut deoarece cititorul rămâne cu impresia că află aceste lucruri ca în prezentul lui Ruth. Ca preferință, aș zice că mi s-a părut mai interesantă partea lui Nao pentru că atinge subiecte dificile, pentru că are un personaj puternic, de admirat, calm și iubitor (Jiko, călugărița feministă ce a iubit și femei, și bărbați) și pentru că lasă loc pentru speranță, pentru revenire.

În ceea ce privește realismul magic presărat la final, nu este neapărat modul în care mi-aș fi dorit să se ducă acțiunea, dar nici nu pot spune că mi-a displăcut alegerea cititoarei de a încheia și lega cele două povești. Dacă trag linie și adun impresiile, Poveste pentru timpul prezent este cu siguranță un roman de recomandat, este o cutie Hello Kitty descoperită pe malul literaturii japoneze.

Recenzie: Un cal intră într-un bar de David Grossman

Notă Goodreads: 3 steluțe

Un cal intră într-un bar se desfășoară pe parcursul a câteva ore, a unui show de stand-up unde personajul principal își dezvăluie povestea. Nu este o poveste fericită, nu este o adunătură de glume menite să întrețină publicul și cititorii, Dovală își desprinde masca de pe chip cu furie, cu entuziasm, cu teamă, cu speranță și pictează un trecut eșuat, plin de dezamăgiri.

Violența poveștii încurcă publicul, nu înțeleg când momentul e regizat și când real, nu știu dacă e de râs sau de plâns. Sunt hipnotizați și confuzi în același timp. Publicul este obișnuit ca cel din fața lor să îi asalte cu glume, să arate doar partea plăcută a vieții și să nu intre prea mult în detalii privind viața personală. Atunci când personajul se lovește, se ceartă, se scufundă în mizerie și dispreț, reacțiile posibile sunt: plecarea din sală, privitul în jos, ignorând ceea ce tocmai s-a întâmplat sau un râs timid, din politețe.

Nici cititorul nu este menajat, povestea lasă un gust amar și o dorință de a te opri din ascultat, de a vedea atât de clar vulnerabilitatea cuiva. La acest moment, ajutorul, bunătatea, generozitatea nu mai pot face schimbări în destinul personajului principal, iar se scenă se distrează neputința și tristețea crudă. O lectură rapidă, însă cu siguranță nu ușoară, mi s-a părut greu să revin la lectură, greu să revin în poziția incomodă a privitorului.

Dovală dorește să creeze o platformă prin care își poate spune povestea, cu riscul de a pierde aprecierea și aplauzele publicului. Pentru acest scop, emoțiile trebuie să fie brute, aruncate într-un mediu instabil, caracteristici ce nu sunt specifice unei seri relaxate pentru stand-up. Publicul este ținut în stare de alertă, pauzele de respirații liniștite sunt rare, absorbite imediat de spectatori.

Deși este scris bine și are un subiect neobișnuit într-un cadru nou, Un cal intră într-un bar n-a reușit să mă impresioneze în totalitate. Nu pot spune că m-am conectat integral la povestea personajului principal, am simțit că un element lipsește, că ar fi putut exista mai multă claritate. Nu știu dacă această depărtare, răceală față de personaj a fost intenționată sau nu, însă în cazul meu a rezultat în mai puține steluțe oferite. Ceea ce nu înseamnă că e o carte de tăiat de pe lista de dorințe, ci doar că din punctul meu de vedere ar fi loc de îmbunătățire deoarece potențial există.

 

Mulțumiri către Libris!

 

Recenzie: Aleph de J.L. Borges

Notă Goodreads: 3 steluțe

Acum câteva săptămâni, am finalizat un curs online oferit de Harvard pe tema World literature, unul dintre autorii studiați fiind Borges. Toate informațiile din curs mi-au făcut poftă să îl recitesc pe Borges, zis și făcut. Notițele făcute de mine spun că am mai citit Cartea de nisip, Istoria universală a infamiei și Cartea ființelor imaginare, din păcate nu îmi aduc aminte ce conțineau sau la ce moment le-am citit, bănuiala mea este că au trecut vreo 4-5 ani cel puțin. De data aceasta, am ales o cărticică apărută în colecția Top 10+: Aleph.

Aleph este o colecție de povestiri pe tema morții, a dublului, a identității. Personajele sunt volatile, istoria lor se rescrie pe măsură ce cititorul parcurge paginile, acesta din urmă riscă să fie blocat în aceleași aparențe ca personajele descoperite. Autorul folosește în povestirile lui labirintul, tigrul, moneda ca simboluri puternice, recurente. De asemenea, obișnuiește să transforme elementele familiare, adevărurile cunoscute la acest moment în ceva cu totul nou, în altceva. Îi oferă un sens nou, păstrând în același timp sensul vechi, cunoscut nouă. Acest stil mi-a amintit de Cortazar, el face jocuri similare de cuvinte și înțelesuri.

Fiind o colecție de proză scurtă, este de așteptat ca fiecare povestire să îmi placă într-o măsură mai mare sau mai mică. În general, cele care mergeau mai departe cu fantasticul, cu răsturnările de perspectivă, cu rescrierea obișnuitului au fost cele care mi-au plăcut cel mai mult, cele care mi s-au părut interesante. Aș menționa Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, Emma Zunz, Cealaltă moarte, Zahirul, Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său și Aleph.

Și-acum trecem la parte controversată a recenziei. M-am bucurat de experiența lecturii, stilul de a scrie a lui Borges este pe placul meu, tehnica este impecabilă. Este evident că autorul are ideile bine puse la punct, că știe să se joace cu ele și să capteze atenția cititorului. Povestirile sale sunt inteligente și bifează aproape toate cerințele mele pentru o lectură reușită. Dar nu sunt memorabile. Ba chiar aș spune că se uită foarte repede, deși mi-au plăcut multe dintre ele, nu am reținut subiectul, întâmplările, detaliile. Am reținut în schimb că stilul e bun și că autorul se pricepe să refacă ceea ce e banal, mi-am dorit să păstrez plăcerea lecturii și mai târziu. Aș fi curioasă dacă altcineva a observat același fenomen atunci când îl citea pe Borges, să știu dacă e ceva caracteristic doar mie, dacă povestirile lui au ceva ce le face ușor de uitat pentru mine.

Pentru că mi-a plăcut stilul, cel mai probabil mă voi reîntoarce la Borges mai târziu (îmi voi pregăti notițele astfel încât să nu mai uit atât de ușor). Până atunci, lecturi plăcute!

 

Mulțumesc, Libris, pentru pachetul de cărți trimis!

Recenzie: Generalul armatei moarte de Ismail Kadare

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe pe Goodreads

Există cărți pe care le-am pus pe lista mea de dorințe pentru că sunt convinsă că vor fi pe gustul meu, dar peste care s-au țesut pânze de păianjen după ce timpul a curs neiertător. Generalul armatei moarte este una dintre ele, dar mă bucur că am reușit într-un final să las noutățile să treacă pe lângă mine și să mă întorc la dorințele vechi, mai ales că știu cât de bine scrie Kadare. În plus, aceasta este cea mai cunoscută operă a lui, deci mă așteptam să fie o lectură reușită.

Un general și un preot pornesc spre Albania cu scopul de a găsi rămășițele soldaților italieni participanți la al Doilea Război Mondial și de a le aduce înapoi în țară, la familiile lor. Au liste, hărți, aprobarea autorităților din Albania, ghizi și ajutoare, mărturii care să îi susțină în această misiune teribilă, obositoare și răscolitoare. Generalul și preotul sunt mânați de un puternic simț al datoriei, simt că fac ceea ce e corect și drept pentru cei care au murit pentru patrie, îi dezgroapă din pământul străin și îi aduce înapoi în mediul familiar. Așa se construiește armata moartă.

Personajele noastre sunt înconjurate de ostilitate, a mediului și a oamenilor. Totul este apăsător, vremea îi împiedică să lucreze corespunzător, îi aruncă într-o amărăciune continuă, în timp ce albanezii par să fi rămas cu resentimente, iar ura e acoperită de un strat foarte subțire, oricând poate reieși la suprafață. În acest mediu ostil, generalul începe să evalueze propria situație, ce anume caută într-o țară străină și cât de mult îi ajută misiunea sa pe soldații din armata sa moartă. Pe parcursul lecturii, aflăm povestea unor soldați ce au trădat cauza și s-au angajat ca slugi pentru albanezi, pentru a scăpa de furia unui război necruțător.

Subiectul este greu digerabil, vorbim despre dezgroparea unor  soldați morți pentru a-i înapoia unor familii ce nu mai au speranțe să îi vadă întorși cu bine de pe front. Cititorul are fiecare mușchi încordat și simte atmosfera tensionată din oricare etapă a misiunii nobile, în parte datorită subiectului și atmosferei din această țară misterioasă, în parte datorită stilului de a scrie, Kadare construiește imagini răscolitoare și portretizează misiunea în culori întunecate, al sângelui vărsat inutil.

Este interesant de urmărit cum îi descrie Kadare pe albanezi, sunt un popor misterios din punctul de vedere al străinilor, un popor relativ ușor de învins, însă se dovedește că sunt duri, perseverenți, necruțători, curajoși, răzbunători în unele cazuri. Sunt genul de oameni care nu acceptă înfrângerea, care luptă până în ultima secundă și care țin foarte mult la teritoriul lor, la identitatea lor.

În concluzie, Generalul armatei moarte este o carte ce explorează tema războiului și oferă o imagine apăsătoare a urmărilor, totul petrecându-se într-o Albanie neprietenoasă, ce cuprinde o frumusețe teribilă. Este o carte pentru care cititorul trebuie să se pregătească, fiind încărcată cu amărăciune,  cu sentimentul de singurătate și inutilitate. În fond, misiunea este nobilă cu adevărat?

Mulțumesc, Libris!

Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!