Recenzie: Femeia inventată de Camille Laurens

Notă Goodreads pentru Femeia inventată: 3 din 5 steluțe

Cei de la Nemira îmi îmbunătățesc periodic ziua cu un colet-surpriză, uneori cu alegerile mele, alteori cu recomandărilor lor. Femeia inventată este una din cărțile primite, alături de Floarea albastră și Femei periculoase, despre ea vă voi vorbi astăzi.

Cartea este construită pe trei planuri, o structură pe care nu mi-o imaginasem anterior. Claire este o profesoară divorțată, cu doi copii, ce dorește iubire și dorință în continuare (are 40+ ani, o vârstă la care se presupune că femeile se retrag de pe scena relațiilor). Pentru că lucrurile nu merg prea bine cu iubitul ei, Jo, decide să își creeze un profil de Facebook fals, al unei tinere de 20+, pasionată de artă, cu o situație financiară în declin, dar cu dorință de a construi ceva frumos pentru cariera ei. Va afla ce face el împrietenindu-se cu Chris, un amic ce locuiește cu Jo. Numai că lucrurile evoluează neașteptat, sentimentele pentru Jo pălesc, lăsând loc sentimentelor pentru Chris. Chris răspunde acestor sentimente, însă nu acestei persoane. După ce tragicul se întâmplă, Claire ajunge într-o instituție pentru cei cu probleme mentale unde a doua parte a romanului începe, cea în care citim textul personajului despre cum ar fi putut fi rescrisă povestea ei de dragoste. Prin atelierul de scriere creativă, Claire are oportunitatea să ofere un alt sfârșit (sau poate același final). A treia parte e surprinzătoare, o întâlnim pe Camille, autoarea cărții, arătând “adevărata” desfășurare a evenimentelor. La final ne-am putea întreba ce a fost acolo de fapt, ce a făcut Claire, ce a făcut Chris, ce a făcut Katia, nepoata lui Claire. Pentru că autoarea se joacă între realitate și ficțiune ( de altfel, am înțeles că a fost dată în judecată de fostul soț pentru o altă scriere), este dificil să înțelegem unde e urma de adevăr și unde a imaginație. Și nici nu cred că e necesar să investigăm în amănunt, misterul făcând parte din frumusețea cărții.

Trebuie să recunosc că inițial nu am crezut că această carte va fi pe gustul meu, subiectele moderne (ex. legat de Facebook) nu mă atrag pentru că nu cred că au multe de oferit. Pericolul acestor rețele de socializare este discutat în acest roman, poți crea un profil fals, poți induce pe cineva în eroare, poți construi relații toxice și poți face rău cuiva fără consecințe palpabile (fiind un domeniu relativ nou, nu este reglementat corespunzător). Autoarea merge dincolo de acest subiecte, atingând alte categorii precum feminismul (unde este vocală, atenție, mai ales legat de ceea ce se presupune că ar trebui să facă o femeie, cum ar trebui să arate și când ar trebui să nu mai meargă după dorințe), bolilele mentale și modul în carea acestea sunt percepute (motivul depresiei trebuie să fie logic, altfel nu e serios), sinuciderea (cum ajung oamenii la o soluție atât de disperată), importanța aparenței și a vârstei într-o relație (căci nu i-ar fi plăcut lui Chris la 40+ ani).

Femeia inventată este o lectură ușoară, relaxantă, care pe alocuri ajunge să te surprindă. Exact atunci când mă gândeam că poate devine o lectură prea ușoară pentru a mai fi plăcută, autoarea deschidea un subiect interesant și îl scria bine, mai întorcea o situație și te făcea să regândești ceea ce știai. Dacă nu avea aceste trăsături, n-ar fi primit trei steluțe din partea mea, lecturile relaxante și care nu mă schimbă cu nimic se opresc la două steluțe (ceea ce înseamnă ok în sistemul meu de notare- cred că voi face odată o postare separată legată de cum notez cărțile și de ce par uneori atât de exigentă). Pentru cineva care apreciază elementele moderne într-o carte, este posibil ca acest roman să se afle mult mai sus ca apreciere. Dacă va mai fi tradus ceva, cred că o voi reîncerca pe autoare, am reușit să văd potențial în ea și cred că are oportunitatea de a scoate un roman și mai reușit.

Până atunci, lectură plăcută! Mulțumiri către editura Nemira, următoarea recenzie va fi pentru Floarea albastră avec Novalis.

Floarea albastră în colecția Babel de la editura Nemira

 

Romanul Floarea albastră, scris de autoarea britanică Penelope Fitzgerald apare la editura Nemira în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu.

Câștigător al National Book Critic Circle Award, romanul este povestea lui Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului“ Sophie von Kühn, „floarea albastră“ și firele mai multor vieți.

Grație, duioșie, ironie și umor – iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători…

Un fragment din Floarea albastră:

Ca și Herrnhut, Neudietendorf era un loc liniștit. Copiii intrau la ore când sunau instrumentele de vânt, nu clopoţelul. Era și un loc al supunerii absolute, căci cei blânzi vor moșteni pământul. Regula era să umble întotdeauna câte trei, pentru ca al treilea să-i poată spune Predicatorului ce au vorbit ceilalţi doi. Pe de altă parte, niciun profesor nu avea voie să dea vreo pedeapsă când încă era supărat, căci o pedeapsă nedreaptă nu se uită niciodată.

Copiii măturau podelele, îngrijeau animalele și-și vedeau de ale lor, dar nu le era îngăduit niciodată să se hârjonească ori să participe la întreceri sportive. Aveau treizeci de ore de învăţătură și educaţie religioasă pe săptămână. Trebuia să fie toţi în pat la asfinţit și să nu scoată o vorbă până a doua zi, când se trezeau la cinci dimineaţa. După ce se isprăveau treburile comunităţii – văruitul coteţelor, să zicem –, se scoteau afară mesele lungi, din căpriori, pentru o „sărbătoare a dragostei“, când se așezau cu toţii, cântau imnuri și fiecare, chiar și cel mai mic, primea câte un păhărel de băutură făcută în casă. Pentru educaţia unei fete taxa era de opt taleri, iar pentru a unui băiat (care mânca mai mult și avea nevoie de o gramatică a limbii latine și de una a limbii ebraice), de zece taleri.

Charlotte von Hardenberg, cea mai mare dintre copii, care semăna cu mama ei, o dusese foarte bine la Casa de Fete. Se căsătorise devreme și plecase la Lausitz. Fritz fusese al doilea, un băieţel visător, aparent înapoiat. După o boală gravă de care suferise la nouă ani, devenise inteligent și în același an fusese trimis la Neudietendorf. „Dar ce îi lipsește?“ a întrebat Freiherr când, peste doar câteva luni, Predicatorul i-a cerut, în numele Celor Mari, să vină să-și ia fiul. Deloc dispus să condamne neîndurător un copil, acesta i-a răspuns că Fritz pune întrebări întruna, dar nu dorește să primească răspunsuri. Să luăm, a spus Predicatorul, „catehismul copiilor“.

Învăţătorul întreabă: „Ce ești?“

Răspuns: Sunt o fiinţă omenească.

Întrebare: Simţi când te ating?

Răspuns: Simt foarte bine.

Întrebare: Nu este aceasta carne?

Răspuns: Ba da, este.

Întrebare: Toată carnea aceasta pe care o ai se numește trup. Cum se numește?

Răspuns: Trup.

Întrebare: Cum știi dacă cineva moare?

Răspuns: Nu mai poate să vorbească, nu mai poate să se mişte.

Întrebare: Știi de ce nu mai poate?

Răspuns: Nu ştiu de ce nu mai poate.

– N-a putut să răspundă la aceste întrebări? a ţipat Freiherr.

– Se poate să fi răspuns, însă răspunsurile n-au fost corecte, de fapt. E un copil de nici zece ani, dar insistă că trupul nu e carne, ci e din aceeași plămadă ca sufletul.

– Însă acesta e doar un exemplu…

– Aș putea să dau multe altele.

– Încă nu a învăţat…

– Își irosește ocaziile cu visarea lui. Nu va deveni niciodată un membru acceptabil al Neudietendorf.

Freiherr a întrebat dacă nu s-a descoperit nici măcar un semn de morală la fiul său. Predicatorul a ocolit răspunsul.

Mama, sărmana Auguste, care avea să devină bolnăvicioasă curând (deși va trăi mai mult decât zece dintre cei unsprezece copii ai ei) și care era parcă tot timpul în căutarea cuiva faţă de care să se scuze, l-a implorat s-o lase să-l înveţe ea însăși pe Fritz. Dar ce-ar fi putut să-l înveţe? Puţină muzică, poate. Au angajat un profesor din Leipzig.

Noutățile anului 2017 la Nemira

Comunicat de presă (comentariile mele în această frumoasă culoare)

În 2017, editura Nemira pregătește apariții editoriale de excepție în colecțiile consacrate, atât continuări ale seriilor mult-așteptate de cititori, cât și autori noi în portofoliu.

Colecția Babel de literatură străină, coordonată de Dana Ionescu:

Floarea albastră, de Penelope Fitzgerald, un roman despre viața faimosului poet Novalis. (Yes, please)

Zeii tangoului, de Carolina De Robertis, o poveste emoționantă despre pasiunea pentru tango a unei tinere de 17 ani.

Colecția Yorick de arte ale spectacolului, coordonată de Monica Andronescu:

Teatrul asupriților, de Augusto Boal, o traducere în premieră în România a cărții-canon despre teatru ca practică socială.

O ediție nouă și adăugită Bricabrac, scrisă de regizorul Lucian Pintilie, un document extraordinar despre culisele teatrului și filmului.

Colecția Nautilus SF&F, coordonată de Ana Nicolau:

Seria Outlander, de Diana Gabaldon, continuă cu romanele Cercul de piatră și Drums of Autumn.

În seria de autor dedicată fraților Arkadi și Boris Strugațki: Lunea începe sâmbăta și Picnic la marginea drumului.  

Seria Pământul lung, de Terry Prattchett și Stephen Baxter, continuă cu The Long War.

Seria Revelation Space, de Alastair Reynolds, un space-opera despre pericolele călătoriei în spațiu.

Central Station, al tânărului scriitor israelian Lavie Tidhar, un roman science fiction pasionant despre călătoriile interstelare. 

Armada, de Ernst Cline, autorul romanului-cult Ready Player One, descrie o invazie extraterestră ce poate fi oprită pe ritumuri de rock, cu multe referințe la francize SF îndrăgite, ca Star Wars și Star Trek. (de citit întâi Ready Player One)

Aurora, de Kim Stanley Robinson, roman cu care autorul revine la teme hard-SF precum inteligența artificială și efectele călătoriei spațiale asupra oamenilor.

O nouă ediție a de povestirilor scrise de Ted Chiang, unul dintre cei mai apreciați scriitori de science fiction din lume. Din volum face parte și Povestea vieții tale, care a inspirat filmul Arrival.

Trilogia Omul arămiu, de Robin Hobb se încheie cu romanul Fool’s Fate. (aici menționez că ar trebui să încerc seria)

În seria WITCHER, de Andrzej Sapkowski apare a treia carte și primul roman: Blood of Elves. (da,da,da)

Uprooted, cel mai nou roman al lui Naomi Novik, câștigător al premiilor Nebula și Locus în 2016, o carte în stilul poveștilor slavice, cu nenumărate referințe la basme europene cunoscute.

A natural history of dragons, de Marie Brennan, pentru iubitorii de lumi fantastice, despre o lume în care dragonii sunt creaturi demult dispărute, iar o femeie de viță nobilă, zoolog specializat în dragoni, pornește într-o expediție care ar putea schimba tot ce se știe despre aceste creaturi.

Seria Shades of Magic, de V.E. Schwab începe cu romanul A darker shade of magic: o poveste  în care există patru lumi și numai câțiva pot călători între acestea: Londra Roșie, unde magia este apreciată și respectată. Londra Gri este cea obișnuită, în care magia nu există. Londra Albă este o lume periculoasă, în care oamenii luptă să controleze magia. Iar despre Londra Neagră nimeni nu vorbește… (am rămas fără cuvinte)

 

Multe noutăți interesante de la Nemira, toate făcându-mă să realizez că trebuie să mai citesc din ce au publicat deja pentru a mă cufunda corespunzător în noi lansări. Să sperăm că va fi un an plin de lecturi frumoase și că timpul va fi suficient să le descoperim pe toate.

Recenzie: Doctorul Thorne de Anthony Trollope

Notă Goodreads: 5 din 5 steluțe

Nu credeam că există șanse să termin cărămida cunoscută sub numele Doctorul Thorne de Anthony Trollope în 2016, dar iată că a reușit să mă prindă atât de tare și să îmi readucă aminte atât de ușor cât de buni sunt clasicii că am învins, am întors ultima pagină și i-am dat notă maximă. De altfel, îmi doream de mult timp să citesc Cronica din Barsetshire, iar șansa a sosit sub forma celui de-al treilea volum tradus acum la Nemira.

Fiind o lectură densă, poveștile mai multor personaje sunt urmărite, însă componenta principală este dragostea dintre Mary, nepoata doctorului Thorne, și Frank, un tânăr dintr-o familie cândva bogată, dar încă cu un renume. Avem deci o femeie inteligentă, încrezătoare, sinceră și loială, cu origini îndoielnice și fără o urmă de avere și un bărbat ce este prins între o dragoste pătimașă și responsabilitățile unui Gresham, un bărbat uneori rebel, alteori supus. Aproape nimeni nu susține această poveste pentru că Frank trebuie să își găsească o soție cu bani, altfel va pierde moșia din cauza datoriilor tatălui său. Datoriile provin din capriciile și pretențiile mamei sale de a trăi o viață după cum îi cere numele, în lux și fără griji.

Ce mi-a plăcut foarte mult (foarte foarte mult) la Trollope este că știe să descrie acțiunele personajelor cu umor și mult sarcasm, nu le împarte în categoria bun/rău și le conservă acolo până la finalul romanului. Chiar dacă Mary este inteligentă și are curaj să fie directă, să taxeze comportamentele pretențioase din jurul ei, uneori e naivă, își pierde încrederea, acceptă superficialitatea. Chiar dacă Frank o iubește pe Mary și declară că va lupta pentru ea, uneori mai flirtează cu diverse personaje sau urmărește sfaturile mamei de a obține o soție bună, nu întotdeauna acționează ca și cum ar putea să renunțe cu adevărat la statutul său și să își găsească o profesie obișnuită. Chiar dacă Sir Roger e un bețiv notoriu și un personaj greu de iubit, putem înțelege ce l-a dus spre băutură. putem aprecia cât a muncit și ce a avut de dat mai departe. Beatrice, sora lui Frank, este o bună prietenă a lui Mary, o ființă blândă și fidelă, însă atitudinea ei nu ne mai place atunci când e revoltată că prietena ei s-ar putea gândi că o căsătorie este posibilă. Da, în final totul se rezumă la clasă. Aici lovește Trollope cel mai tare, în existența irațională a claselor, în lumea unde totul se face pentru că așa trebuie, pentru că așa se cuvine și e permis.

Trollope nu greșește nici în construcția personajelor, acestea sunt complexe, interesante de studiat și înfățișate în detaliu astfel încât cititorul să știe exact care a fost motivația unei acțiuni. Uneori autorul apelează la subtilități pentru a nu creiona un personaj doar în negru și alb, alteori arată un comportament neplăcut fără să stea pe gânduri. Unul din personajele care mi-au atras atenția a fost Miss Durnstable, o tânără ce nu avea rădăcini nobile, dar era posesoarea unei averi considerabile, ce atrăgea ca un magnet pe bărbații în căutare de o partidă bună. Ea este sătulă până peste cap de acești toți tineri, îi ia în râs, îi respinge și le ghicește imediat aburelile. Deși își face un prieten din Frank, nu ezită să îi spună că ea știe scopul său și că nu are sens să umble după averea ei, mult mai bine ar fi să își urmeze dragostea și să o ceară în căsătorie pe Mary. Durnstable cred că este singura susținătoare directă a acestei relații. Ar merita să vorbesc despre fiecare personaj în parte deoarece toate sunt memorabile, amuzante și bine exploatate, însă din rațiuni de nu vreau să lungesc recenzia până la 1500 de cuvinte mă voi opri la aceste informații, la care voi mai adăuga câteva cuvinte despre Thorne. Cel care dă titlul romanului nu este personajul despre care se discută cel mai mult, însă aflăm tot ce e necesar despre el. Este un doctor priceput, invidiat de ceilalți din breasla lui pentru că știe să adune plăți de la pacienți, este un bărbat loial, bun și își iubește nepoata mai presus decât orice. El este cel care știe cele mai multe lucruri despre direcția în care o poate lua relația dintre Mary și Frank, iar noi, cititorii, avem prilejul să îi descoperim gândurile, dubiile, speranțele.

Nu am mai dat cinci steluțe de ceva timp, așadar mă bucur că a apărut un roman care să îndeplinească toate criteriile: stil de a scrie (minunat, cartea este incredibil de amuzantă prin ironia găsită la tot pasul), personaje (nu am găsit un personaj care să nu merite toată atenția și care să nu fie ușor de imaginat), acțiune (chiar dacă pe parcurs prinzi direcția romanului, tot vrei să dai pagină după pagină), temă (clasele cu toate pretențiile, cu toată ipocrizia ce le urmează) și contextul acțiunii ( un ținut liniștit unde totul se face după cum se cuvine, deși dacă analizezi în detaliu ce se cuvine parcă nu totul ar fi corect și moral). Mă bucur extrem de mult că Nemira a tradus această carte în colecția Babel și sper ca celelalte cinci volume să îi urmeze. Din câte am înțeles, fiecare volum urmărește o poveste separată, însă este posibil ca unele personaje să mai apară fugitiv prin alte volume, ceea ce ar fi o experiență tare interesantă, să poți descoperi toate aceste legături.

Concluzionând, deși poate intimida un cititor prin numărul de pagini, vă recomand să citiți Doctorul Thorne și să cunoașteți personajele de mai sus, merită toată dedicarea voastră. Este o carte despre care mi-ar plăcea să se vorbească mai mult, deși eu n-am găsit nicio recenzie pe bloguri românești, doar comunicate de lansare. Sper să vă fi convins că este un clasic demn de a fi încercat, sper să vă amuze și să deschidă discuția pe tema claselor.

 

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest volum!

„Cu ultima suflare” – Cel mai bun roman autobiografic din 2016 pe Goodreads

 

Informații proaspăt scoase din cuptor de la prietenii Nemira despre o carte pe care o așteptam cu nerăbdare. Sper să vă pot spune în curând dacă merită așteptarea, căci este pe lista mea de dorințe.

Comunicat de presă

Ne face plăcere să vă anunţăm că utilizatorii Goodreads au votat Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, ca Cel mai bun roman Autobiografic din 2016.

Un elogiu al vieții, Cu ultima suflare este cronica transformării sale dintr-un naiv student la Medicină, care se întreabă ce înseamnă o viață plină de sens, în neurochirurg, în pacient și într-un tată care trebuie să-și înfrunte propria moarte.

Paul Kalanithi, neurochirurg și scriitor, s-a născut pe 1 aprilie 1977 la New York. A crescut în Kingsman, Arizona, după care a studiat literatura și biologia la Stanford University. A urmat studii aprofundate de istoria și filosofia științei și de medicină la University of Cambridge, absolvind cu distincția cum laude Yale School of Medicine. S-a întors la Stanford pentru a-și continua rezidențiatul în neurochirurgie și studiile postdoctorale în neuroștiințe, obținând cea mai înaltă distincție a Academiei Americane de Neurochirurgie. În anul 2013 a fost diagnosticat cu o boală terminală, despre care a scris în The New York Times și The Washington Post. În 2014 și-a încheiat rezidențiatul. A murit în martie 2015, în timp ce lucra la această carte, care a fost publicată de către soţia lui, Lucy.

La treizeci și șase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienți în fază terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care și-l imagina împreună cu soția s-a evaporat.

De ce merită trăită viața? Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai șansă la viață? Iată câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoționante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditație de neuitat despre înfruntarea morții și