Melciclopedia de Iulian Tănase la editura Nemira (fragment)

 

Există în România un cântecel care pur și simplu îi scoate din sărite pe melcii codobelci din Melxopotamia: „Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și te du la Dunăre/ Și bea apă tulbure,/ Și te du la baltă/ Și bea apă caldă,/ Și te suie pe copaci/ Și mănâncă la gândaci,/ Și te suie pe buștean/ Și mănâncă leuștean,/ Și te suie pe uluci/ Și mănâncă mere dulci,/ Și te suie pe butoi/ Și mă nâncă usturoi“.

Ori de câte ori aud vreun inconștient lipsit de gust estetic fredonând acest cântecel, codobelcii melxopotamieni se simt insultați în inteligența lor mult peste medie. Sar imediat la bătaie și, cu o directă bine plasată, îi închid gura imprudentului fraier, pe care cine l-a pus să cânte așa ceva!? Codobelcii melxopotamieni sunt, în esența lor, niște revoltați. Spre deosebire de ei, melcii codobelci din România nu se revoltă, lor li se pare normal să fie tratați ca niște melcâini, mesajul acestui cântecel li se pare de-a dreptul inofensiv, pe când codobelcii din Melxopotamia văd în el nu doar o colecție de banalități crase, stupide și, în egală măsură, jignitoare, ci și o tentativă de dresaj. Noi suntem codobelci, spun ei, nu melcâini. Noi suntem melxopotamieni, nouă nu ne spune nimeni să scoatem coarne bourești, noi nu scoatem niciun fel de coarne, nici bourești, nici diavolești, noi scoatem direct cuțitul; nouă nu ne spune nimeni să mergem în cutare loc și să bem apă când tulbure, când caldă, noi bem doar apă limpede și rece; noi nu mâncăm gândaci, și chiar nu mâncăm rahat când spunem că nu mâncăm gândaci; codobelcii români n-au decât să mănânce ce vor ei, ei sunt obișnuiți să stea liniștiți, înșurubați într-o penibilă pasivitate, dar noi nu suntem ca ei, s-a înțeles?!

În Petala de Sud-Est, la graniță cu Bulgaria, se află o numeroasă comunitate de melci cu cochilii de sticlă, transparente. Întreabă un leopard dacă îl deranjează că blana lui e pătată, întreabă o girafă dacă se simte prost că are gâtul atât de lung, întreabă o zebră dacă se simte jenată că seamănă cu o trecere de pietoni. Niciunul nu îți va spune că da. La fel și melcii cu cochilie transparentă – ei niciodată nu au fost altfel, transparența cochiliei e însăși natura lor, și ei nu se arată deloc deranjați de bulgarii care trec granița doar pentru a se holba la ei ore în șir. Bulgarii sunt bulgari, n-ai ce să le faci. La fel cum, în schimb, românii sunt români, și nici lor nu prea mai ai ce să le faci. Transparopodele, cum li se mai spune, sunt fericite atunci când, la adăpostul cochiliilor de sticlă, pot contempla ploaia care îi atinge fără să îi ude, când, la lumina lunii pline, șirul lui Fibonacci, adânc înrădăcinat în cochiliile lor, se transformă într-o spirală de argint. Rămășițele de sticlă pământești ale transparopodelor au mare căutare în Franța, fiind folosite ca recipiente pentru parfumurile cele mai fine. Puțini români și bulgari își permit un parfum franțuzesc îmbuteliat într-o cochilie de sticlă melxopotamiană.

– Sunt foarte frumoase, Zuza, poveștile astea cu melcâini, melhiene, transparopode și așa mai departe… – Da, sunt… Iubesc țara asta. Și-acum, că ești și tu aici, o iubesc și mai tare.

– De ce?

– Nu știu, pur și simplu mă bucur că ești aici.

– Și eu mă bucur…

– Da, te bucuri, dar nu ești prea vesel, nu zâmbești suficient de mult… Asta înseamnă că încă nu ai redevenit copil…

– Crezi asta?

– Sigur că da, eu cred tot ce spun.

– Și crezi că ar trebui să zâmbesc mai mult?

– Da, e obligatoriu.

– Cum obligatoriu?

– Noi suntem obligați prin lege să zâmbim.

– Serios?

– Sigur că serios. Doar că legea e foarte veche și s-a pierdut, dar zâmbetul a rămas. Una dintre vechile legi date de către primii anarhi ai Melxopotamiei privește zâmbetul și zâmbitul. Legea, odinioară scrisă, s-a transformat, în timp, într-o lege nescrisă, dar nu mai puțin respectată. Spre deosebire de vecinii lor români și bulgari, melxopotamienii își zâmbesc unii altora pe stradă și vorbesc de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, pe toate cele trei buze ale lor.

În ultima parte a vieții, după ce și-a recuperat sufletul, melcul Faust a călătorit în România și, la întoarcere, a încercat să înțeleagă de ce românii nu vorbesc, așa cum fac melxopotamienii, cu zâmbetul pe buze, notându-și într-un caiet cu coperte roșii câteva observații:

(1) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că ei nu au trei buze, ca noi.

(2) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că, deși au totuși două buze, e posibil să nu știe să zâmbească. Și e posibil să nu știe să zâmbească pentru că nimeni nu i-a învățat asta.

(3) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că zâmbetul lor se află, poate, pe buza prăpastiei. Buza prăpastiei e a treia buză a gurii lor, probabil.

(4) Deși au două buze (cu care am observat că își pot face foarte bine treaba), și unii chiar se pricep să zâmbească, românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că: (a) zâmbetul lor se află la mare distanță de buze; (b) zâmbetul lor are oroare să intre în contact cu buzele; (c) b uzele lor încă nu au reușit să fie domesticite de zâmbet, deși zâmbetul a încercat în mai multe rânduri să se apropie de ele; (d) î ntre zâmbet și buze există o gravă nepotrivire de caracter; (e) zâmbetul lor este extrem de prudent, motiv pentru care se ferește să se apropie de gură și, implicit, și de buze; (f) toate variantele de mai sus.

(5) Românii nu vorbesc cu zâmbetul pe buze pentru că s-au obișnuit așa. Sau, poate, pentru că se tem că propriul zâmbet fie le-ar putea închide gura, fie le-ar putea mânca gura, tot ce e posibil.

– Cine e Faust? întreabă Melcul Prinț.

– Faust este foarte celebru în Melxopotamia, îi spune Zuza.

– Mai trăiește?

– Unii spun că da, alții că nu.

– Și de ce e celebru?

– Are o poveste de viață extraordinară.

– Mi-o spui?

– O să ți-o spună Melcfisto.

– Cine e Melcfisto? Numele îmi pare cumva cunoscut, de parcă l-aș fi visat…

– Așteaptă și-ai să vezi.

 

Recenzie: Sentimentul unui sfârșit de Julian Barnes

 

Notă Goodreads: 2.5 din 5 steluțe

Cu Barnes, niciodată nu știu cum iese. După prima carte, am zis că pe mine mă depășește discursul lui și că n-am de ce să mă întorc la el. M-am întors totuși și am găsit o plăcere vinovată în modul în care construiește el cuplurile. Uneori bifează căsuțe cât să treacă testul, alteori completează pe lângă, însă cu siguranță pot spune că este un autor inteligent, care scrie binișor și care este concentrat pe toate gândurile posibile sau imposibile ale personajului. Spun asta după ce am adunat câteva titluri pe lista mea: Iubire etc., Trois, Nimicul de temut (probabil preferata mea), Cafe au lait și Papagalul lui Flaubert (citită acum o viață și jumătate). Iar acum, vorbim despre ultimul titlu adăugat: Sentimentul unui sfârșit.

Personajul principal, Tony Webster, rememorează ce a făcut și simțit în viața asta, își aduce aminte de o poveste de dragoste și încearcă să înțeleagă de ce a primit o anumită scrisoare. Totul bine și frumos până când ne dăm seama că el povestește toate acestea fie cu ajutorul unei memorii care a mai făcut corecții pe ici, pe colo, în punctele esențiale, fie că el ne vrăjește în mod intenționat pentru a ne trimite la alte concluzii. Bineînțeles, avem niște încurcături amoroase a la Julian Barnes, dar nu știm să le descurcăm fără ajutorul personajului nostru, iar el nu e în totalitate sincer. Nu voi detalia acțiunea pentru că v-aș strica toată bucuria, dar vreau să menționez că după terminarea lecturii puteți căuta pe Goodreads câteva interpretării ale întregii situații, este una care mie mi-a plăcut foarte mult și la care eu nu mă gândisem inițial ( în secțiunea de discuții #What do people think of the ending?# scrisă de Matt). Cred că 0.5 steluțe i le datorăm lui Matt pentru că m-a făcut să fiu entuziasmată față de câteva finaluri posibile.

Deoarece am menționat că există mai multe metode de analiză a ceea ce s-a întâmplat, pornind de la încredere totală în Tony până la incertitudine legată de fiecare cuvințel rostit de el, se înțelege că dacă doriți claritate și explicații, Sentimentul unui sfârșit nu e pentru voi. Mie mi-a plăcut să analizez tot ce s-a întâmplat, însă nu pot spune că muream să aflu răspunsul final. Deși cartea este scrisă acceptabil și este ușor de citit, nu a reușit să mă impresioneze, să mă macine la luni bune după lectură sau să mă schimbe cu ceva. După cum arată nota de pe Goodreads, este o carte ok, bună de citit dacă nu ai alte cărți prioritizate care pot avea un impact mai mare asupra ta. Dar parcă nici nu l-aș ocoli pe Barnes, există potențial, însă bănuiesc că nu poate nimeri de fiecare dată. Sunt curioasă dacă Cu ochii larg deschiși sau Zgomotul timpului sunt la nivelul cărții Nimicul de temut.

Concluzionând, Sentimentul unui sfârșit este o carte de ales pentru cei interesați de Man Booker, pentru fanii lui Barnes, pentru cei care au relație love-hate cu Barnes (mă dau exemplu aici), pentru cei în căutarea unui final potrivit sau a unei lecturi ușoare. Mi-aș dori să aflu care este cartea voastră preferată scrisă de Barnes, poate îmi mai schimb unele păreri.

Lecturi frumoase!

 

Mulțumiri către editura Nemira!

Recenzie: Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun

Notă Goodreads: 4 steluţe

În general, urmăresc cu interes ce apare în colecţia Babel de la editura Nemira pentru că majoritatea cărţilor impresionează prin stilul de scriere şi are subiecte atractive. Puţine sunt titlurile care nu m-au interesat sau nu mi-au plăcut din această colecţie. Căsătorie de plăcere nu numai că mi-a atras atenţia, dar m-a convins că nu se poate să nu o am în bibliotecă. Aş adăuga că a stârnit interesul celor din metrou, care m-au văzut citind această carte, cel mai probabil pentru că are o copertă intrigantă ţinând cont de contextul actual.

Amir părăseşte Marocul din când în când pentru a se ocupa de afacerile sale şi pentru a le face să prospere. Fiind plecat de acasă pentru mai mult timp, îi este permis de religie să intre într-o căsătorie de plăcere, adică o recunoaştere temporară a legăturii dintre respectivul bărbat şi o femeie. După cum sugerează titlul, scopul căsătoriei este plăcerea, iar femeia primeşte în schimb câteva bunuri, o răsplată pentru ceea ce oferă fizic. Nabou este aleasa lui Amir, însă problema este că acesta se îndrăgosteşte de ea şi decide să îi devină a doua soţie, un lucru nu tocmai pe placul primei soţii. Prima soţie nu o respinge din pricina geloziei, în fond căsătoria lor e bazată mai mult pe interese, ci din cauza culorii lui Nabou, o soţie albă nu poate percepe să fie înlocuită de o persoană de culoare.

Aceasta este tema principală a romanului: rasismul. Este analizat în detaliu modul în care culoarea influenţează destinul unui personaj, cum deciziile acestuia se schimbă în funcţie de categoria în care a fost repartizat. Deşi mă aşteptam ca autorul să se concentreze pe ce se întâmplă între cele două soţii şi pe reacţiile lui Amir, alături de povestea plină de pasiune a celor doi, are loc o schimbare către generaţia următoare, a copiilor lui Amir şi Nabou, unul alb şi unul negru. Culoarea îi afectează din nou, la fel cum a avut un impact major asupra mamei lor. Mi-a plăcut că am putut urmări două generaţii, situaţiile în care se află fiecare sunt diferite, iar perspectiva de înţelegere este astfel lărgită. Fiind preocupată de drepturile celor marginalizaţi, rasismul este un subiect de interes pentru mine şi mă bucur că există din ce în ce mai multe cărţi care îl tratează. Educaţia mi se pare singura cale de rezolvare a acestei probleme, este mai uşor să acceptăm ceea ce înţelegem, ceea ce ştim, ceea ce ne este familiar. De aceea, încerc că am lecturile cât mai diversificate, e o modalitate bună de a avea o imagine de ansamblu asupra problemelor ce ne înconjoară.

Revenind la roman, personajele mi s-au părut foarte bine conturate, în special Nabou, o femeie puternică, încrezătoare, conştientă de dezavantajele ce îi sunt aduse de culoarea pielii. O femeie ce păşeşte într-o casă unde nu este primită cu prietenie şi care nu întotdeauna este apărată de cel iubit. Prima soţie nu este un personaj de îndrăgit, însă e evident că rasismul ei provine din prejudecăţi şi ignoranţă ce pot fi tratate prin educaţie şi prin expunerea faţă de nou. Pe de altă parte, am putea înţelege de ce situaţia ei nu e fericită, soţul aduce pe altcineva în casa lor, iar ea trebuie să accepte că el le poate iubi pe amândouă. Situaţia nu se poate inversa, ea neputând aduce un al doilea soţ. Nu are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte acţiunile soţului său deoarece religia se află de partea lui.

Personajele mi-au plăcut, stilul de a scrie a fost reuşit şi capabil să surprindă ideile autorului, acţiunea a fost captivantă. Ce mi-aş fi dorit în plus ar fi subtilitatea, fiind foarte pasionat de subiect, autorul tinde să fie foarte direct în ceea ce priveşte rasismul, să îl sublinieze de două ori dacă e posibil. Aş fi preferat să aleagă cuvintele astfel încât mesajul să alunece în mintea cititorului, nu să fie aruncat cu forţă. Totuşi, înţeleg motivaţia din spatele acestui discurs antrenant, este dorită o schimbare de mentalitate, o intervenţie în forţă pentru a îndepărta rasismul. Eu m-aş fi mulţumit cu subtilitate pentru că am deja idei clare pe această temă şi nu e nevoie să fiu convinsă de gravitatea acestei probleme.

Prin urmare, mă bucur că acest roman a fost tradus la Nemira şi că am avut şansa să îl citesc, acesta cuprinde o poveste deosebită de dragoste şi o discuţie pe tema rasismului ce trebuie absorbită de orice cititor. A fost o lectură apropiată de cinci steluţe, mi-ar fi plăcut să ajungă până acolo.

Mulţumesc editurii Nemira pentru acest roman!

Recenzie: Așteptându-l pe Bojangles de Olivier Bourdeaut

Așteptându-l pe Bojangles a fost, pe scurt, o carte surprinzătoare. Urmărim o familie ce se bucură de viață, ce prioritizează plăcerea, ce nu se conformează societății. Părinții lasă facturile să se adune în teancuri, iar deseori își duc fiul în casa de vacanță susținând că are mai multe de învățat de la invitații de seamă decât ce li se predă la școală. Neobișnuitul este la el acasă, iar regulile sunt lăsate la intrare.

Discuțiile între membrii familiei sunt savuroase, aflându-se la limita dintre rațiune și nebunie. Ca cititor, simți că ceva nu este în regulă, dar nu întotdeauna găsești argumente împotrivă. În special, personajul feminin are capacitatea de a avea un discurs foarte convingător și de a atrage pe toată lumea în jocul ei. De ce? Pentru că e plină de energie, de imaginație, de râsete și de hai să uităm ce ne înconjoară și să trăim puțin. O cunoaștem prin numele de Mama (atunci când fiul povestește) și prin orice alt nume, schimbat periodic atunci când tatăl ia frâiele povestirii. Identitatea ei se schimbă în funcție de numele ce i se oferă în acea zi, un mic indiciu al problemei ce va fi dezvăluită mai târziu.

În ceea ce privește acțiunea, trecem printr-o transformare, pornim de la această familie veselă, boemă,  în căutare de aventuri, îndrăgostită de pericol și ajungem la un subiect sensibil, la apăsare, la durere, la pierdere. Pe măsură ce înaintăm în lectură, atmosfera e din ce în ce mai apăsătoare, lucrurile nu mai par să meargă bine, glumele se răresc. Evoluția personajelor este pe aceeași lungime de undă cu evoluția acțiunii. Avem parte de un final previzibil, unul pe care îl anticipasem de la jumătatea lecturii, un altul nu ar fi încheiat povestea, nu s-ar fi potrivit în imaginea de ansamblu.

Este interesant cum tatăl și fiul sunt dispuși să facă orice, să accepte orice pentru ca Mama să rămână alături de ei, să fie fericită și să continue jocurile sale. Pierderea ei este cumplită, așadar preferă ca ei să fie cei care fac compromisuri, mici sacrificii. Îi spun “da”, indiferent de propunere, îi acceptă planurile fără a sta pe gânduri. Îndepărtarea ei, tristețea ei reprezintă cel mai rău lucru din lume, în special pentru copil. Așteptându-l pe Bojangles este romanul unei iubiri fără limite, trăită sub pericolul pierderii în orice moment. Este o lectură a nebuniei, a acțiunilor fără consecințe, a inocenței și a controlului inexistent.

Mi-a plăcut să intru în lumea creată de autor, să descopăr un personaj feminin ce atrage ca un magnet pe toți martorii jocurilor ei. A existat o doză suficientă de amuzament și o doza suficientă de subiecte serioase, iar stilul de a scrie a fost potrivit de bun. După cum ziceam a fost o lectură suprinzătoare, mă așteptam să fie una rapidă (și a fost) și ușoară (chiar deloc, mai ales spre final), mi-a depășit așteptările și m-a făcut să recitesc de câteva ori unele dialoguri. Altfel spus, colecția Babel dă lovitura din nou, mă bucur că au avut inițiativa de a traduce acest roman, altfel nu cred că aș fi auzit de el.

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest exemplar!

 

Recenzie: Înainte de cădere de Noah Hawley

Notă Goodreads: 3 steluțe

Înainte de cădere stătea cuminte în biblioteca mea până când am decis să investighez ce e cu acel accident de avion, ce mister este înfățișat și cu ce soluție. A fost unul din momentele în care am ales lectura în funcție de cum mă simțeam , nu caut des suspansul în romanele mele.

Un avion privat decolează, conținând două familii foarte bogate și un pictor invitat din bunăvoință, neîncadrat în peisajul luxuriant. Șaisprezece minute mai târziu, avionul este în ocean, iar doi supraviețuitori încearcă să răzbată spre uscat. Scott luptă cu forțele oceanului, cu durerea, cu frigul pentru a se salva pe sine și pe băiat, pe JJ. Uită de limite și luptă, încă nu conștientizează ce s-a întâmplat în acel avion. Datorită faptei sale, Scott devine un erou în percepția publică, iar mai târziu un suspect în contextul unei prăbușiri fără explicații.

Ținând cont că doi bărbați cu influență majoră în media și finanțe se aflau în acel avion, unul din ei pus recent sub acuzare pentru spălare de bani pentru țările sub sancțiuni, conspirațiile au găsit terenul propice pentru naștere și propagare. Media nu ezită să arunce cu noroi într-o tragedie, doar pentru a aduna câțiva dolari în plus, suspectul principal ajungând să fie eroul aclamat anterior, circumstanțele apariției lui în avion nu sunt clare, salvarea nu pare credibilă, iar acțiunile lui ulterioare par a fi compromițătoare ( de exemplu, mutarea în case unei miliardare “ușuratice” sau apropierea de mătușa lui JJ). Refacerea după acest eveniment și retragerea nu constituie o soluție pentru presa iscoditoare, în căutarea defectelor, viciilor și a picanteriilor.

Teoriile abundă în absența dovezilor, putea fi un atac terorist, o oportunitate a clienților din țările problematice să impună tăcerea, putea fi disperarea bărbatului pus sub acuzare, putea fi trădare din partea paznicului. Putea fi acel pictor care nu avea ce să caute în lumea distinsă. Treptat, aflăm povestea fiecărui personaj, descoperim detalii din copilăria lor, evenimentele cu impact major, acțiunile înainte de a urca în avion, gândurile despre situația actuală, dezamăgirile, fricile. Posibile motive de a cauza accidentul. Mi-a plăcut să sap în trecutul personajelor, să le analizez, să încerc să le înțeleg și să caut propria mea teorie. Am căutat printre cuvinte o motivație, semnele ce anticipau furtuna. Bineînțeles că m-am înșelat, însă aș vota în continuare varianta mea, ar duce la un final interesant și nu tocmai ușor de acceptat, Voi lăsa numele la sfârșitul recenzie, cu o alertă de spoiler (pentru că voi spune cine NU a cauzat prăbușirea).

După cum știți, pentru mine stilul de a scrie este foarte important, iar acțiunea mai puțin. Înainte de cădere a reușit să îmi stârnească interesul, să mă facă să dau pagină după pagină pentru a afla răspunsuri, chiar dacă la început stilul mă îndepărtase. Dacă un avion obișnuit s-ar fi prăbușit, cauzele ce răsar imediat sunt: defecțiuni tehnice, condiții meteo nefavorabile sau un atac. Cu un avion particular, lucrurile se complică, verificările au fost făcute la sânge, niciun apel de ajutor nu a fost recepționat, iar pe parcurs vor fi dezvăluite multe alte detalii ce te pun pe gânduri. O parte din informații vor fi folosite la final, însă nu în modul imaginat de mine.

Cartea are peste 400 de pagini, aș zice că m-am simțit bine citind ce era între 50 și 370. În general, accept orice final îmi este servit de autor, atât timp cât este măcar parțial plauzibil, întrucât cred că dreptul de a scrie după propria dorință este implantat în respectivul scriitor. Nu încerc să caut alte posibilități, ci mă concentrez pe analiza celei finale ( mai puțin la finalul deschis, unde  născocesc o mie de căi). În cazul acestui roman, menționez doar că aș fi apreciat altceva, mi s-a părut că autorul a vrut cu adevărat să surprindă, însă a făcut asta prin alegerea soluției mai simple. Parcă e păcat să descrii situații complexe și apoi să alegi ce era chiar în fața ta, pus pe tavă și prezentat cu ușurință. Bineînțeles, interpretarea finalului ține de mine și de preferințele mele, așadar este posibil ca alte persoane să se topească de entuziasm (am găsit aceste persoane pe Goodreads, n-ar strica să aruncați o privire și pe acolo pentru mai multe păreri). De asemenea, o recenzie foarte reușită o puteți găsi pe Pălărisme.

Trăgând linie, dacă vă pasionează cărțile din acest gen, puneți mâna pe Înainte de cădere, suspansul se clădește frumos și în cantități considerabile, vă va convinge să vă dedicați timpul pentru a afla răspunsuri. Poate finalul vă va impresiona, poate nu. Rămâne să îmi spuneți.

 

Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte și…

tot aici anunț o noutate:Greșeala fatală, de Sophie Hannah, tot în colecția Suspans.

 

Prolifica scriitoare și poetă britanică Sophie Hannah, supranumită și ”regina thrillerului psihologic”,  revine la editura Nemira cu un nou puzzle pe care cititorii sunt invitați să-l descifreze în paginile cărții.

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

Spoiler

Feriți privirea!

 

 

Răspunsul meu este Maggie. Și da, știu că e greu să o faci vinovată și totodată să pară plauzibil, dar chiar ar fi fost interesant.