Recenzie: Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun

Notă Goodreads: 4 steluţe

În general, urmăresc cu interes ce apare în colecţia Babel de la editura Nemira pentru că majoritatea cărţilor impresionează prin stilul de scriere şi are subiecte atractive. Puţine sunt titlurile care nu m-au interesat sau nu mi-au plăcut din această colecţie. Căsătorie de plăcere nu numai că mi-a atras atenţia, dar m-a convins că nu se poate să nu o am în bibliotecă. Aş adăuga că a stârnit interesul celor din metrou, care m-au văzut citind această carte, cel mai probabil pentru că are o copertă intrigantă ţinând cont de contextul actual.

Amir părăseşte Marocul din când în când pentru a se ocupa de afacerile sale şi pentru a le face să prospere. Fiind plecat de acasă pentru mai mult timp, îi este permis de religie să intre într-o căsătorie de plăcere, adică o recunoaştere temporară a legăturii dintre respectivul bărbat şi o femeie. După cum sugerează titlul, scopul căsătoriei este plăcerea, iar femeia primeşte în schimb câteva bunuri, o răsplată pentru ceea ce oferă fizic. Nabou este aleasa lui Amir, însă problema este că acesta se îndrăgosteşte de ea şi decide să îi devină a doua soţie, un lucru nu tocmai pe placul primei soţii. Prima soţie nu o respinge din pricina geloziei, în fond căsătoria lor e bazată mai mult pe interese, ci din cauza culorii lui Nabou, o soţie albă nu poate percepe să fie înlocuită de o persoană de culoare.

Aceasta este tema principală a romanului: rasismul. Este analizat în detaliu modul în care culoarea influenţează destinul unui personaj, cum deciziile acestuia se schimbă în funcţie de categoria în care a fost repartizat. Deşi mă aşteptam ca autorul să se concentreze pe ce se întâmplă între cele două soţii şi pe reacţiile lui Amir, alături de povestea plină de pasiune a celor doi, are loc o schimbare către generaţia următoare, a copiilor lui Amir şi Nabou, unul alb şi unul negru. Culoarea îi afectează din nou, la fel cum a avut un impact major asupra mamei lor. Mi-a plăcut că am putut urmări două generaţii, situaţiile în care se află fiecare sunt diferite, iar perspectiva de înţelegere este astfel lărgită. Fiind preocupată de drepturile celor marginalizaţi, rasismul este un subiect de interes pentru mine şi mă bucur că există din ce în ce mai multe cărţi care îl tratează. Educaţia mi se pare singura cale de rezolvare a acestei probleme, este mai uşor să acceptăm ceea ce înţelegem, ceea ce ştim, ceea ce ne este familiar. De aceea, încerc că am lecturile cât mai diversificate, e o modalitate bună de a avea o imagine de ansamblu asupra problemelor ce ne înconjoară.

Revenind la roman, personajele mi s-au părut foarte bine conturate, în special Nabou, o femeie puternică, încrezătoare, conştientă de dezavantajele ce îi sunt aduse de culoarea pielii. O femeie ce păşeşte într-o casă unde nu este primită cu prietenie şi care nu întotdeauna este apărată de cel iubit. Prima soţie nu este un personaj de îndrăgit, însă e evident că rasismul ei provine din prejudecăţi şi ignoranţă ce pot fi tratate prin educaţie şi prin expunerea faţă de nou. Pe de altă parte, am putea înţelege de ce situaţia ei nu e fericită, soţul aduce pe altcineva în casa lor, iar ea trebuie să accepte că el le poate iubi pe amândouă. Situaţia nu se poate inversa, ea neputând aduce un al doilea soţ. Nu are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte acţiunile soţului său deoarece religia se află de partea lui.

Personajele mi-au plăcut, stilul de a scrie a fost reuşit şi capabil să surprindă ideile autorului, acţiunea a fost captivantă. Ce mi-aş fi dorit în plus ar fi subtilitatea, fiind foarte pasionat de subiect, autorul tinde să fie foarte direct în ceea ce priveşte rasismul, să îl sublinieze de două ori dacă e posibil. Aş fi preferat să aleagă cuvintele astfel încât mesajul să alunece în mintea cititorului, nu să fie aruncat cu forţă. Totuşi, înţeleg motivaţia din spatele acestui discurs antrenant, este dorită o schimbare de mentalitate, o intervenţie în forţă pentru a îndepărta rasismul. Eu m-aş fi mulţumit cu subtilitate pentru că am deja idei clare pe această temă şi nu e nevoie să fiu convinsă de gravitatea acestei probleme.

Prin urmare, mă bucur că acest roman a fost tradus la Nemira şi că am avut şansa să îl citesc, acesta cuprinde o poveste deosebită de dragoste şi o discuţie pe tema rasismului ce trebuie absorbită de orice cititor. A fost o lectură apropiată de cinci steluţe, mi-ar fi plăcut să ajungă până acolo.

Mulţumesc editurii Nemira pentru acest roman!

Recenzie: Așteptându-l pe Bojangles de Olivier Bourdeaut

Așteptându-l pe Bojangles a fost, pe scurt, o carte surprinzătoare. Urmărim o familie ce se bucură de viață, ce prioritizează plăcerea, ce nu se conformează societății. Părinții lasă facturile să se adune în teancuri, iar deseori își duc fiul în casa de vacanță susținând că are mai multe de învățat de la invitații de seamă decât ce li se predă la școală. Neobișnuitul este la el acasă, iar regulile sunt lăsate la intrare.

Discuțiile între membrii familiei sunt savuroase, aflându-se la limita dintre rațiune și nebunie. Ca cititor, simți că ceva nu este în regulă, dar nu întotdeauna găsești argumente împotrivă. În special, personajul feminin are capacitatea de a avea un discurs foarte convingător și de a atrage pe toată lumea în jocul ei. De ce? Pentru că e plină de energie, de imaginație, de râsete și de hai să uităm ce ne înconjoară și să trăim puțin. O cunoaștem prin numele de Mama (atunci când fiul povestește) și prin orice alt nume, schimbat periodic atunci când tatăl ia frâiele povestirii. Identitatea ei se schimbă în funcție de numele ce i se oferă în acea zi, un mic indiciu al problemei ce va fi dezvăluită mai târziu.

În ceea ce privește acțiunea, trecem printr-o transformare, pornim de la această familie veselă, boemă,  în căutare de aventuri, îndrăgostită de pericol și ajungem la un subiect sensibil, la apăsare, la durere, la pierdere. Pe măsură ce înaintăm în lectură, atmosfera e din ce în ce mai apăsătoare, lucrurile nu mai par să meargă bine, glumele se răresc. Evoluția personajelor este pe aceeași lungime de undă cu evoluția acțiunii. Avem parte de un final previzibil, unul pe care îl anticipasem de la jumătatea lecturii, un altul nu ar fi încheiat povestea, nu s-ar fi potrivit în imaginea de ansamblu.

Este interesant cum tatăl și fiul sunt dispuși să facă orice, să accepte orice pentru ca Mama să rămână alături de ei, să fie fericită și să continue jocurile sale. Pierderea ei este cumplită, așadar preferă ca ei să fie cei care fac compromisuri, mici sacrificii. Îi spun “da”, indiferent de propunere, îi acceptă planurile fără a sta pe gânduri. Îndepărtarea ei, tristețea ei reprezintă cel mai rău lucru din lume, în special pentru copil. Așteptându-l pe Bojangles este romanul unei iubiri fără limite, trăită sub pericolul pierderii în orice moment. Este o lectură a nebuniei, a acțiunilor fără consecințe, a inocenței și a controlului inexistent.

Mi-a plăcut să intru în lumea creată de autor, să descopăr un personaj feminin ce atrage ca un magnet pe toți martorii jocurilor ei. A existat o doză suficientă de amuzament și o doza suficientă de subiecte serioase, iar stilul de a scrie a fost potrivit de bun. După cum ziceam a fost o lectură suprinzătoare, mă așteptam să fie una rapidă (și a fost) și ușoară (chiar deloc, mai ales spre final), mi-a depășit așteptările și m-a făcut să recitesc de câteva ori unele dialoguri. Altfel spus, colecția Babel dă lovitura din nou, mă bucur că au avut inițiativa de a traduce acest roman, altfel nu cred că aș fi auzit de el.

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest exemplar!

 

Recenzie: Înainte de cădere de Noah Hawley

Notă Goodreads: 3 steluțe

Înainte de cădere stătea cuminte în biblioteca mea până când am decis să investighez ce e cu acel accident de avion, ce mister este înfățișat și cu ce soluție. A fost unul din momentele în care am ales lectura în funcție de cum mă simțeam , nu caut des suspansul în romanele mele.

Un avion privat decolează, conținând două familii foarte bogate și un pictor invitat din bunăvoință, neîncadrat în peisajul luxuriant. Șaisprezece minute mai târziu, avionul este în ocean, iar doi supraviețuitori încearcă să răzbată spre uscat. Scott luptă cu forțele oceanului, cu durerea, cu frigul pentru a se salva pe sine și pe băiat, pe JJ. Uită de limite și luptă, încă nu conștientizează ce s-a întâmplat în acel avion. Datorită faptei sale, Scott devine un erou în percepția publică, iar mai târziu un suspect în contextul unei prăbușiri fără explicații.

Ținând cont că doi bărbați cu influență majoră în media și finanțe se aflau în acel avion, unul din ei pus recent sub acuzare pentru spălare de bani pentru țările sub sancțiuni, conspirațiile au găsit terenul propice pentru naștere și propagare. Media nu ezită să arunce cu noroi într-o tragedie, doar pentru a aduna câțiva dolari în plus, suspectul principal ajungând să fie eroul aclamat anterior, circumstanțele apariției lui în avion nu sunt clare, salvarea nu pare credibilă, iar acțiunile lui ulterioare par a fi compromițătoare ( de exemplu, mutarea în case unei miliardare “ușuratice” sau apropierea de mătușa lui JJ). Refacerea după acest eveniment și retragerea nu constituie o soluție pentru presa iscoditoare, în căutarea defectelor, viciilor și a picanteriilor.

Teoriile abundă în absența dovezilor, putea fi un atac terorist, o oportunitate a clienților din țările problematice să impună tăcerea, putea fi disperarea bărbatului pus sub acuzare, putea fi trădare din partea paznicului. Putea fi acel pictor care nu avea ce să caute în lumea distinsă. Treptat, aflăm povestea fiecărui personaj, descoperim detalii din copilăria lor, evenimentele cu impact major, acțiunile înainte de a urca în avion, gândurile despre situația actuală, dezamăgirile, fricile. Posibile motive de a cauza accidentul. Mi-a plăcut să sap în trecutul personajelor, să le analizez, să încerc să le înțeleg și să caut propria mea teorie. Am căutat printre cuvinte o motivație, semnele ce anticipau furtuna. Bineînțeles că m-am înșelat, însă aș vota în continuare varianta mea, ar duce la un final interesant și nu tocmai ușor de acceptat, Voi lăsa numele la sfârșitul recenzie, cu o alertă de spoiler (pentru că voi spune cine NU a cauzat prăbușirea).

După cum știți, pentru mine stilul de a scrie este foarte important, iar acțiunea mai puțin. Înainte de cădere a reușit să îmi stârnească interesul, să mă facă să dau pagină după pagină pentru a afla răspunsuri, chiar dacă la început stilul mă îndepărtase. Dacă un avion obișnuit s-ar fi prăbușit, cauzele ce răsar imediat sunt: defecțiuni tehnice, condiții meteo nefavorabile sau un atac. Cu un avion particular, lucrurile se complică, verificările au fost făcute la sânge, niciun apel de ajutor nu a fost recepționat, iar pe parcurs vor fi dezvăluite multe alte detalii ce te pun pe gânduri. O parte din informații vor fi folosite la final, însă nu în modul imaginat de mine.

Cartea are peste 400 de pagini, aș zice că m-am simțit bine citind ce era între 50 și 370. În general, accept orice final îmi este servit de autor, atât timp cât este măcar parțial plauzibil, întrucât cred că dreptul de a scrie după propria dorință este implantat în respectivul scriitor. Nu încerc să caut alte posibilități, ci mă concentrez pe analiza celei finale ( mai puțin la finalul deschis, unde  născocesc o mie de căi). În cazul acestui roman, menționez doar că aș fi apreciat altceva, mi s-a părut că autorul a vrut cu adevărat să surprindă, însă a făcut asta prin alegerea soluției mai simple. Parcă e păcat să descrii situații complexe și apoi să alegi ce era chiar în fața ta, pus pe tavă și prezentat cu ușurință. Bineînțeles, interpretarea finalului ține de mine și de preferințele mele, așadar este posibil ca alte persoane să se topească de entuziasm (am găsit aceste persoane pe Goodreads, n-ar strica să aruncați o privire și pe acolo pentru mai multe păreri). De asemenea, o recenzie foarte reușită o puteți găsi pe Pălărisme.

Trăgând linie, dacă vă pasionează cărțile din acest gen, puneți mâna pe Înainte de cădere, suspansul se clădește frumos și în cantități considerabile, vă va convinge să vă dedicați timpul pentru a afla răspunsuri. Poate finalul vă va impresiona, poate nu. Rămâne să îmi spuneți.

 

Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte și…

tot aici anunț o noutate:Greșeala fatală, de Sophie Hannah, tot în colecția Suspans.

 

Prolifica scriitoare și poetă britanică Sophie Hannah, supranumită și ”regina thrillerului psihologic”,  revine la editura Nemira cu un nou puzzle pe care cititorii sunt invitați să-l descifreze în paginile cărții.

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

Spoiler

Feriți privirea!

 

 

Răspunsul meu este Maggie. Și da, știu că e greu să o faci vinovată și totodată să pară plauzibil, dar chiar ar fi fost interesant.

Recenzie: Femeia inventată de Camille Laurens

Notă Goodreads pentru Femeia inventată: 3 din 5 steluțe

Cei de la Nemira îmi îmbunătățesc periodic ziua cu un colet-surpriză, uneori cu alegerile mele, alteori cu recomandărilor lor. Femeia inventată este una din cărțile primite, alături de Floarea albastră și Femei periculoase, despre ea vă voi vorbi astăzi.

Cartea este construită pe trei planuri, o structură pe care nu mi-o imaginasem anterior. Claire este o profesoară divorțată, cu doi copii, ce dorește iubire și dorință în continuare (are 40+ ani, o vârstă la care se presupune că femeile se retrag de pe scena relațiilor). Pentru că lucrurile nu merg prea bine cu iubitul ei, Jo, decide să își creeze un profil de Facebook fals, al unei tinere de 20+, pasionată de artă, cu o situație financiară în declin, dar cu dorință de a construi ceva frumos pentru cariera ei. Va afla ce face el împrietenindu-se cu Chris, un amic ce locuiește cu Jo. Numai că lucrurile evoluează neașteptat, sentimentele pentru Jo pălesc, lăsând loc sentimentelor pentru Chris. Chris răspunde acestor sentimente, însă nu acestei persoane. După ce tragicul se întâmplă, Claire ajunge într-o instituție pentru cei cu probleme mentale unde a doua parte a romanului începe, cea în care citim textul personajului despre cum ar fi putut fi rescrisă povestea ei de dragoste. Prin atelierul de scriere creativă, Claire are oportunitatea să ofere un alt sfârșit (sau poate același final). A treia parte e surprinzătoare, o întâlnim pe Camille, autoarea cărții, arătând “adevărata” desfășurare a evenimentelor. La final ne-am putea întreba ce a fost acolo de fapt, ce a făcut Claire, ce a făcut Chris, ce a făcut Katia, nepoata lui Claire. Pentru că autoarea se joacă între realitate și ficțiune ( de altfel, am înțeles că a fost dată în judecată de fostul soț pentru o altă scriere), este dificil să înțelegem unde e urma de adevăr și unde a imaginație. Și nici nu cred că e necesar să investigăm în amănunt, misterul făcând parte din frumusețea cărții.

Trebuie să recunosc că inițial nu am crezut că această carte va fi pe gustul meu, subiectele moderne (ex. legat de Facebook) nu mă atrag pentru că nu cred că au multe de oferit. Pericolul acestor rețele de socializare este discutat în acest roman, poți crea un profil fals, poți induce pe cineva în eroare, poți construi relații toxice și poți face rău cuiva fără consecințe palpabile (fiind un domeniu relativ nou, nu este reglementat corespunzător). Autoarea merge dincolo de acest subiecte, atingând alte categorii precum feminismul (unde este vocală, atenție, mai ales legat de ceea ce se presupune că ar trebui să facă o femeie, cum ar trebui să arate și când ar trebui să nu mai meargă după dorințe), bolilele mentale și modul în carea acestea sunt percepute (motivul depresiei trebuie să fie logic, altfel nu e serios), sinuciderea (cum ajung oamenii la o soluție atât de disperată), importanța aparenței și a vârstei într-o relație (căci nu i-ar fi plăcut lui Chris la 40+ ani).

Femeia inventată este o lectură ușoară, relaxantă, care pe alocuri ajunge să te surprindă. Exact atunci când mă gândeam că poate devine o lectură prea ușoară pentru a mai fi plăcută, autoarea deschidea un subiect interesant și îl scria bine, mai întorcea o situație și te făcea să regândești ceea ce știai. Dacă nu avea aceste trăsături, n-ar fi primit trei steluțe din partea mea, lecturile relaxante și care nu mă schimbă cu nimic se opresc la două steluțe (ceea ce înseamnă ok în sistemul meu de notare- cred că voi face odată o postare separată legată de cum notez cărțile și de ce par uneori atât de exigentă). Pentru cineva care apreciază elementele moderne într-o carte, este posibil ca acest roman să se afle mult mai sus ca apreciere. Dacă va mai fi tradus ceva, cred că o voi reîncerca pe autoare, am reușit să văd potențial în ea și cred că are oportunitatea de a scoate un roman și mai reușit.

Până atunci, lectură plăcută! Mulțumiri către editura Nemira, următoarea recenzie va fi pentru Floarea albastră avec Novalis.

Floarea albastră în colecția Babel de la editura Nemira

 

Romanul Floarea albastră, scris de autoarea britanică Penelope Fitzgerald apare la editura Nemira în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu.

Câștigător al National Book Critic Circle Award, romanul este povestea lui Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului“ Sophie von Kühn, „floarea albastră“ și firele mai multor vieți.

Grație, duioșie, ironie și umor – iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători…

Un fragment din Floarea albastră:

Ca și Herrnhut, Neudietendorf era un loc liniștit. Copiii intrau la ore când sunau instrumentele de vânt, nu clopoţelul. Era și un loc al supunerii absolute, căci cei blânzi vor moșteni pământul. Regula era să umble întotdeauna câte trei, pentru ca al treilea să-i poată spune Predicatorului ce au vorbit ceilalţi doi. Pe de altă parte, niciun profesor nu avea voie să dea vreo pedeapsă când încă era supărat, căci o pedeapsă nedreaptă nu se uită niciodată.

Copiii măturau podelele, îngrijeau animalele și-și vedeau de ale lor, dar nu le era îngăduit niciodată să se hârjonească ori să participe la întreceri sportive. Aveau treizeci de ore de învăţătură și educaţie religioasă pe săptămână. Trebuia să fie toţi în pat la asfinţit și să nu scoată o vorbă până a doua zi, când se trezeau la cinci dimineaţa. După ce se isprăveau treburile comunităţii – văruitul coteţelor, să zicem –, se scoteau afară mesele lungi, din căpriori, pentru o „sărbătoare a dragostei“, când se așezau cu toţii, cântau imnuri și fiecare, chiar și cel mai mic, primea câte un păhărel de băutură făcută în casă. Pentru educaţia unei fete taxa era de opt taleri, iar pentru a unui băiat (care mânca mai mult și avea nevoie de o gramatică a limbii latine și de una a limbii ebraice), de zece taleri.

Charlotte von Hardenberg, cea mai mare dintre copii, care semăna cu mama ei, o dusese foarte bine la Casa de Fete. Se căsătorise devreme și plecase la Lausitz. Fritz fusese al doilea, un băieţel visător, aparent înapoiat. După o boală gravă de care suferise la nouă ani, devenise inteligent și în același an fusese trimis la Neudietendorf. „Dar ce îi lipsește?“ a întrebat Freiherr când, peste doar câteva luni, Predicatorul i-a cerut, în numele Celor Mari, să vină să-și ia fiul. Deloc dispus să condamne neîndurător un copil, acesta i-a răspuns că Fritz pune întrebări întruna, dar nu dorește să primească răspunsuri. Să luăm, a spus Predicatorul, „catehismul copiilor“.

Învăţătorul întreabă: „Ce ești?“

Răspuns: Sunt o fiinţă omenească.

Întrebare: Simţi când te ating?

Răspuns: Simt foarte bine.

Întrebare: Nu este aceasta carne?

Răspuns: Ba da, este.

Întrebare: Toată carnea aceasta pe care o ai se numește trup. Cum se numește?

Răspuns: Trup.

Întrebare: Cum știi dacă cineva moare?

Răspuns: Nu mai poate să vorbească, nu mai poate să se mişte.

Întrebare: Știi de ce nu mai poate?

Răspuns: Nu ştiu de ce nu mai poate.

– N-a putut să răspundă la aceste întrebări? a ţipat Freiherr.

– Se poate să fi răspuns, însă răspunsurile n-au fost corecte, de fapt. E un copil de nici zece ani, dar insistă că trupul nu e carne, ci e din aceeași plămadă ca sufletul.

– Însă acesta e doar un exemplu…

– Aș putea să dau multe altele.

– Încă nu a învăţat…

– Își irosește ocaziile cu visarea lui. Nu va deveni niciodată un membru acceptabil al Neudietendorf.

Freiherr a întrebat dacă nu s-a descoperit nici măcar un semn de morală la fiul său. Predicatorul a ocolit răspunsul.

Mama, sărmana Auguste, care avea să devină bolnăvicioasă curând (deși va trăi mai mult decât zece dintre cei unsprezece copii ai ei) și care era parcă tot timpul în căutarea cuiva faţă de care să se scuze, l-a implorat s-o lase să-l înveţe ea însăși pe Fritz. Dar ce-ar fi putut să-l înveţe? Puţină muzică, poate. Au angajat un profesor din Leipzig.