Recenzie: Mica enciclopedie Hygge

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe

Nu obișnuiesc să citesc cărți aflate în trend, însă pentru hygge am făcut o excepție, îmi place conceptul și aș fi vrut să aflu mai multe despre el. Pentru cine nu știe deja, hygge este un fel de stare de relaxare, calm, împăcare, cuprinde activitățile care îți fac plăcere, care te bucură și care crează o atmosferă intimă, prietenoasă. Hygge poate însemna să îți construiești un loc de lectură, să savurezi o cană de ceai, să stai cu prietenii tăi la o discuție generală, într-o lumină difuză, cu diverse prăjituri la dispoziție. Acest concept este legat deseori de fericire, mai ales că Danemarca a fost aleasă în mulți ani ca fiind țara cu cele mai multe persoane fericite, în ciuda vremii teribile ce nu îți permite să faci aproape nimic.

Mica enciclopedie Hygge s-a dovedit a fi mult mai cuprinzătoare decât m-aș fi așteptat: autorul ne povestește despre ce înseamnă hygge și cum se poate aplica cu ajutorul diverselor elemente (lumânări, îmbrăcăminte, mâncare, băuturi, decor, locuri, oameni etc.). Fiecare secțiune este descrisă în detaliu, se oferă informații practice (rețete, idei de hygge pentru fiecare perioadă a anului) și statistici legate de hygge (de exemplu, există date despre consumul lumânărilor pe cap de locuitor, ceea ce mi se pare fascinant). Textul e abundent în glume, autorul nu se ia foarte în serios și nu se consideră atotștiutor pe hygge sau obiceiurile danezilor, însă oferă suficiente informații astfel încât să simți că ai învățat ceva nou. Mi-a plăcut cum a fost scrisă fiecare secțiune, a reușit să facă fiecare categorie interesantă, iar pozele însoțitoare sunt minunate, zici că sunt scoase direct de pe cel mai mișto cont de Instagram. Trebuie să recunosc că am petrecut câteva minute de relaxare doar uitându-mă pe poze și imaginându-mi conceptul de hygge pus în aplicare.

În general, mi-a plăcut ce am aflat despre danezi, au un nivel înalt de fericire datorită faptului că acceptă să plătească taxe mai ridicate pentru ca toată lumea să aibă siguranță financiară în cazul unor greutăți și, de asemenea, respectă programul de lucru astfel încât să le rămână timp de petrecut cu prietenii, cu familia. Pentru o persoană care se întoarce acasă la 8-9, mi se pare surprinzător să aflu că danezii pleacă de la lucru la ora cinci, iar dacă au copii chiar mai devreme, la patru. Timpul liber îi ajută să aibă parte de hygge și să revină cu mai mult entuziasm și mai multă eficiență la sarcinile zilnice. Totodată, este menționat și faptul că e mai greu să intri în cercurile constituite de danezi, tocmai pentru că ei preferă să aibă doar prietenii apropiați pentru momentele de hygge și nu sunt foarte receptivi la oamenii noi, din cauză că le-ar putea strica atmosfera.

O altă parte care mi-a plăcut la hygge este că opulența este considerată a fi ceva rău, iar minimalismul este cel cel care duce la fericire. E o componentă la care aș vrea să mai lucrez, am adunat o mulțime de lucruri de care nu am nevoie și acum ar fi mai bine să le vând/arunc/donez (inclusiv cărți, nu mai am spațiu pentru ele și nici interes pentru unele). Mai puține lucruri, mai multă utilitate, orientarea spre lucruri mici: hygge.

În ceea ce privește ideile practice din această carte, eu aveam pregătite deja diverse esențe și lumânări, însă mai am mult de lucru până să instalez hygge (pași mici, așadar). Rețetele nu mă încumet să le fac, mâncarea daneză nu e pe gustul meu, mi se pare cam grea și prea abundentă în carne și zahăr.  Mi-ar plăcea în schimb să am mai multe obiecte decorative din lemn și mai multe plante (șase nu sunt suficiente), iar ca experiențe mult mai multe ieșiri la munte, într-o cabană.

Prin urmare, Mica enciclopedie Hygge nu este chiar atât de mică, detaliază pe larg componentele hygge, statisticile existente și este însoțită de poze superbe. Poate fi răsfoită din când în când, dar eu recomand și o lectură amănunțită. După ce am citit cele 250 de pagini (se citește foarte repede, în maxim 2 ore), mă voi întoarce la ea ocazional să îmi amintească cum pot obține hygge.

Mulțumesc pentru acest volum, Libris!

Recenzie: Oameni din Dublin de James Joyce

 

Portret al artistului la tinerețe a fost un roman atât de reușit că m-a convins să îl citesc în continuare pe Joyce, evitând bineînțeles cărămida Ulise pentru că încă nu am vremea necesară să mă dedic unui astfel de proiect. Din păcate, deși mi-aș fi dorit să îmi placă Oameni din Dublin, colecția de povestiri a lui Joyce a fost o lectură obișnuită, fără elemente care să mă impresioneze și să adune note mari pe Goodreads sau laude.

Primul lucru care ar fi de spus este că mi-a fost greu să revin la această carte, primele povestiri nu mi se par cele mai antrenante și de multe ori apelam la alte lecturi ce mi s-au părut mai bogate. Încetul cu încetul, am putut să mă acomodez cu stilul, am regăsit câteva idei interesante despre moarte, violență, dragoste (amintind de Portret al artistului la tinerețe), dar cred că Joyce are mai multe șanse să scrie romane bune decât proză scurtă deosebită.

Au fost câteva povestiri care mi-au fost pe plac: Evelina unde o fată încearcă să fugă cu prietenul ei, fiind convinsă că o așteaptă cel mai frumos viitor, Doi cavaleri care nu sunt chiar cavaleri când vorbesc despre cuceririle lor, Pensiunea de familie unde o tânără seduce un bărbat în pensiunea mamei sale și îl determină să o ceară și Un caz penibil, povestea unui iubiri spirituale ce este distrusă de elementul fizic, dar și de moarte. Deși scurtă (are doar patru pagini), Evelina este povestirea mea preferată pentru că este încărcată de speranță, de tinerețe și naivitate, însă finalul e plin de tensiune și nu atât de fericit după cum ni l-am imaginat anterior. În contrast cu naivitatea Evelinei, avem șiretenia lui Polly din Pensiunea de familie, aceasta știe că bărbatul sedus va trebui să fie onorabil și să o ceară de nevastă. În tot acest timp, mama, o femeie dură, trecută prin viață, are un ochi deschis și unul închis pentru aventura fetei sale. Nu vrea să o știe o femeie ușoară, dar nici nu îi este rău cu soțul forțat.

În povestirile lui Joyce este o relație de tip iubire-ură față de Dublin și Irlanda în general, însă mi-ar fi plăcut ca legăturile cu orașul să fi fost explorate mai în adâncime. Ceea ce a ieșit nu m-a entuziasmat și mă supără asta pentru că știu cât potențial are autorul. Menționez totuși că au existat descrieri suficient de bine alcătuite pentru a crea o atmosferă apăsătoare, semn al schimbării iminente.

Este posibil ca starea mea să nu fi fost potrivită pentru această lectură, ori poate subiectele și modul lor de realizare să nu fi fost pe placul meu de cititor, însă nu aș reveni asupra lor a doua oară. Mult mai tentantă sunt să încerc Ulise, acolo va fi munca de titan. Prin urmare, aș recomanda cartea celor care sunt fani Joyce și îi apreciază stilul sau celor cărora li se pare interesantă legătura om-oraș, alături de câteva idei filosofice și subiecte asemănătoare cu ce am spus mai sus.

Mulțumesc editurii Litera pentru acest volum!

Recenzie: Pe muchie de cuțit de W. Somerset Maugham

 

Notă Goodreads pentru Pe muchie de cuțit: 4 din5 steluțe

Acum multă vreme am citit Vălul pictat și mi-a plăcut, iar acum Pe muchie de cuțit mi-a împlinit așteptările, este clar că Somerset Maugham este un scriitor de explorat în detaliu. Pare a fi pe gustul meu și cred că are potențial să mă surprindă în continuare.

Pe muchie de cuțit este povestea unui tânăr întors din război ce își schimbă prioritățile după această traumă și pornește pe un drum de descoperire a sensului vieții. Se îndepărtează de clasa bogată și de logodnica lui ce dorește ca el să aibă un anumit statut, lăsând prejudecățile deoparte el se concentrează pe munca fizică (miner, fermier etc), încercând în același timp să descopere esența umanității. În cadrul acestui roman, povestea ne este spusă direct de Somerset Maugham care se inserează în acțiune, el fiind cel care interacționează cu propriile personaje. De asemenea, putem urmări cum reacționează alte personaje la schimbarea produsă în Larry, cea mai importantă reacție fiind o logodnicei părăsite ce trece de la speranța că totul este doar o fază până la stupoarea că el nu va mai reveni vreodată la normalul ei.

Evident, romanul este plin de filosofie, discuțiile dintre Maugham și Larry constituie cheia romanului și deliciul cititorului. Acele idei ar fi fost suficiente pentru a face acest roman genial, mi se pare minunat să observi la ce concluzii poate ajunge o anumită persoană privind scopul său, viață, moarte, artă, familie, societate. Larry este dispus să renunțe la orice privilegiu ar avea în societatea bună, alături de Isabel, știind că nu poate fi pus într-un pat al lui Procust în care comportamentul său să îi fie dictat de ceea ce trebuie să facă, de ceea ce se așteaptă de la el. Pe scurt, Larry este un boem, un suflet liber ce vrea să călătorească prin lume și să își pună întrebări. E ceea ce ne putem dori pe ascuns să ajungem, însă nu avem curajul să facem primul pas. Pentru că, după cum ne-am aștepta, această libertate are un preț. Pentru a câștiga filosofia, Larry renunță la o logodnică pe care o iubea, la prieteni și la stabilitate.

Un alt subiect care mi se pare interesant de discutat este relația dintre Isabel și Larry, aceștia par a fi un cuplu drăguț, interesant, înțelegător. După trauma războiului, fiecare vrea un drum diferit, nu există un compromis ce se poate face astfel încât amândoi să fie fericiți. Isabel este femeia pragmatică, calculată, ce înțelege foarte bine ce poate pierde, ce se dorește de la ea și ce preț trebuie plătit pentru libertate, în timp ce Larry este determinat să facă oricât de multe sacrificii pentru a descoperi acel sens al vieții pe care îl tot căutăm de veacuri întregi. Cei doi nu mai sunt compatibili oricât de mare ar fi iubirea lor. Ceea ce ne duce la concluzia că dragostea față de celălalt nu e suficientă dacă nu există o bază comună pe care să se poată construi, o serie de țeluri de urmărit și o serie de planuri de realizat împreună.

Teroarea războiului reprezintă cauza schimbărilor produse în Larry, tulburarea  se lasă simțită de-a lungul romanului, fără să știm însă ce a văzut și ce a făcut personajul nostru astfel încât să ajungă la niște decizii radicale. Însă ne putem imagina, mai ales că sunt o mulțime de cărți ce abordează subiectul războiului (menționez aici: Lumina dintre oceane, unde personajul principal se retrage într-un far după război, departe de orice om).

Pe muchie de cuțit reprezintă aproape tot ce mi-aș dori de la o carte (justificând astfel nota mare de pe Goodreads), partea cu filosofie fiind preferata mea. De asemenea, nu pot să nu menționez că Larry mi s-a părut un personaj foarte interesant și mi-a plăcut să observ modul de gândire al acestuia.

Aș mai dori să citesc:

Of human bondage

Plăcerile vieții

Luna de doi bani jumate

și ce va mai fi dacă îmi plac titlurile anterioare.

Mulțumesc editurii Litera pentru acest roman!

Recenzie: Să bați din palme cu o singură mână de Richard Flanagan

 

Acum multă vreme mi-am cumpărat de pe BookDepository The Narrow Road to the Deep North de Richard Flanagan, însă nici până în zilele noastre nu am găsit timpul, energia și starea să o citesc. Între timp, a fost tradusă la Litera, alături de o altă carte scrisă de același autor: Să bați din palme cu o singură mână. Aceasta din urmă este cea despre care vă voi vorbi astăzi.

O familie se află în centrul acestui roman:  Bojan, Maria și fiica lor, Sonja. Bojan și Maria au rădăcinile în Slovenia, s-au mutat în Tasmania sperând că aici vor reuși să își construiască un viitor promițător și plin de fericire, însă bineînțeles situația nu e atât de roz pe cât li s-a spus. Acțiunea se declanșează în momentul în care Maria își abandonează familia, până la sfârșitul cărții nu știm ce i s-a întâmplat după această fugă și ce a ajuns. Părăsit, îndurerat, furios, Bojan se refugiază în alcool și în episoadele de violență față de fiica lui, în mintea lui o consideră o complice a soției sale, îi atribuie vina plecării, îl supără că aceasta nu reacționează la lovituri și că nu îi spune cât de rău este el, că nu ar merita să trăiască. Pe de altă parte, Sonja își începe copilăria cu multă durere, se retrage în sine, devine rece, confuză, poartă multă tensiune în ea (dovadă fiind ceainicul pe care îl sparge doar din curiozitatea de a auzi cioburile). Faptul că este plimbată pe la diverse familii și lăsată acolo, lipsa afecțiunii și a comunicării contribuie la îndepărtarea acesteia. Romanul este o alternare între diverse perioade, descoperim copilăria fetei, dar și momentul reîntâlnirii cu tatăl ei, adică modul în care trecutul afectează prezentul.

Subiectul acestui roman este tulburător, avem o familie ce nu funcționează, ce se distruge reciproc. Avem așadar un punct de pornire pentru a obține emoție. Însă autorul s-a pierdut pe parcurs. Nu știu dacă este ceva specific lui Richard Flanagan (aceasta fiind singura carte citită), însă scriitura mi s-a părut lirică într-un mod exagerat, în fiecare moment autorul vrea să atragă atenția, să mărească dramatismul la maxim. Ceea ce nu e o tehnică rea în sine, în acest caz a fost folosită în exces, fără pauze, nu întotdeauna în momentele potrivite. Vrând să sublinieze stările personajelor principale, autorul a reușit mai degrabă să ne îndepărteze de ele, cititorul nu a mai avut ocazia să exploateze psihologia personajului și să îl înțeleagă pentru că i s-a aruncat totul în față. În mod natural, s-a ferit. Un alt lucru care mi-a afectat lectura este construcția romanului, avem o mulțime de capitole foarte scurte ce se petrec în diverși ani (aceștia sunt menționați la început). Lungimea unui capitol fiind scurtă (de la 2 până pe la 6-7 pagini), nu am avut timp să mă acomodez în ceea ce se întâmpla într-un anumit an că deja treceam la altceva. Cred că ar fi ieșit un roman mai bun dacă fiecare plan era mai dezvoltat, în loc să fie scurt și plin de dramă.

Avem puncte minus pe stil și pe construcție, urmează să menționez câteva pe partea de acțiune. Deși ceea ce i s-a întâmplat Mariei este intriga romanului, acest fir nu mai este urmărit de autor în continuare, nu este exploatat și explicat. În loc să repete plecarea Mariei din mai multe perspective, aș fi considerat mai interesat să aflăm motivația plecării. Sunt dispusă totuși să accept lipsa unor cauze concrete, în acest caz doresc să cunosc mai bine personajul pentru a-mi imagina singură ce s-a întâmplat în capul lui. Datele acestea nu sunt oferite, autorul preferând să insiste pe scena plecării, pe ultimele cuvinte ale Mariei către fiica sa, pe dantela ce dispare în ziua aceea nefericită. Însă nu avem niciun indiciu legat de plecarea acesteia, putem doar să bănuim că nu a plecat de prea mult bine.

Finalul bănuiesc că a fost alegerea sigură pentru autor, din păcate mie nu mi s-a părut a fi credibil, parcă toată acțiunea a devenit artificială, lipsită de viață. Alăturând imaginea tatălui beat ce își lovea cu cruzime fiica, în timp ce o făcea curvă și complice a mamei sale cu imaginea din final a lui Bojan, mnu. Ceva nu e natural în această schimbare de acțiune.

N-aș dori să închei tot cu părțile negative, dacă nu mă lasă memoria, acestei cărți i-am acordat două steluțe, deci pot spune că a fost în regulă, nici foarte proastă, nici excepțională. Mi-au plăcut  cântecele mamei în slovenă, versurile vor reveni în memoria fetei mai târziu, deși nici ea, nici noi nu știm ce înseamnă. De asemenea, avem câteva imagini bine construite și câteva idei de notat, un cititor le poate recupera din oceanul de dramatism. O scenă aparte este reuniunea bărbaților în cârciumă, sunt o adunătură de oameni nefericiți, fără speranță, ce așteaptă ca viața să treacă odată.

După această experiență, nu știu dacă Richard Flanagan este my cup of tea și dacă ar trebui să încerc cartea menționată la început sau să o las să plece în lume la alți cititori. Știu că Ema de la Lecturile Emei a fost impresionată de Gould’s Book of Fish și că i s-a părut foarte bine scrisă, poate că eu am greșit cartea de unde am început, nu autorul. Vom vedea.

Mulțumesc editurii Litera pentru acest roman!

Recenzie: Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde

Să vă spun întâi ce fel de cititor sunt. Citesc mult, uit mult, la ceva vreme după ce am citit o carte uit acțiunea, uit personajele, uit subiectul cărții. Însă niciodată, niciodată, pentru nicio carte nu uit dacă mi-a plăcut sau nu. Nu mai știu de ce, însă țin minte dacă mi-a plăcut extrem de mult, foarte mult sau a fost ok. Informația asta nu îmi iese din memorie, pur și simplu. Așadar știam că mi-a plăcut la nebunie Portretul lui Dorian Gray, însă nu mai știam motivele exacte ale entuziasmului meu. Subiectul îl reținusem, știam cât de cât ceea ce se întâmpla, însă uitasem aproape în totalitate ideile prezentate în roman (adică unul din cele mai importante lucruri). Să recitim, zic.

Și mi-am amintit tot ce iubisem la acest roman! Chiar din primele pagini, când au început primele discuții filozofice mi-am dat seama că Portretul lui Dorian Gray va primi din nou cinci steluțe. Pe scurt, despre subiect: frumusețea lui Dorian este surprinsă într-un tablou, el își dă seama că imaginea de acolo este (probabil) cea mai bună care va exista vreodată, își dorește să rămână veșnic tânăr și frumos, are mici abateri (puțin depravat, puțin răutăcios, câteva vicii și mai departe, mult mai mult) și observă că portretul începe să arate semnele păcatelor lui, însă fără ca Dorian să se schimbe în vreun fel. Portretul arată cu claritate greșelile sale, chipul rămâne inocent. Bineînțeles, primul pas este să ascunzi un astfel de tablou. Ce se întâmplă mai departe, veți descoperi singuri, menționez că nu acțiunea este punctul forte al romanului, ci ideile prezentate.

”Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry – ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu – în alte vremuri, poate.”  Așa a grăit Oscar Wilde. Poate pentru că Basil (pictorul) este mereu bun, înțelegător, preocupat de binele celor dragi, gata să te aducă pe calea cea bună, lordul Henry este cel fără scrupule, este ispita, drăcușorul de pe umăr, cel care consideră că scopul vieții este plăcerea (prin orice mijloc, cu orice consecințe), iar Dorian este tânărul frumos, cuceritor, ce poate face ce vrea, fără limite (și naiv aș zice eu, cel puțin la început). Personajul cel mai interesant mi s-a părut lordul Henry, teoriile lui despre viață, despre artă, despre plăcere și frumusețe m-au captivat. Dorian mi s-a părut ușor influențabil, așadar nu am apreciat la fel de mult ce gânduri expunea.

Și-acum aș insista pe faptul că romanul este extrem de bine scris. Chiar și după multă vreme de la lectură, tot încep să mă agit când mă gândesc la cât de frumos a fost scris, iar acum pot să îl laud pe tărâmurile internetului, acolo unde impresiile mele ajung rapid la voi. Modul în care a apărut toată filozofia- excelent, construirea personajelor – excelentă, fiecare cuvânt- excelent. Șanse mari ca Portretul să fie printre cărțile mele preferate, nu numai din acest an. Stau să mă gândesc dacă am mai citit ceva de Oscar Wilde și răspunsul ar fi că nu, ar trebui să remediez acest lucru. De profundis pare a aduce la fel de multe idei, ar mai fi The Importance of Being Earnest și Ballad of Reading Gaol. Din câte știu prima carte a fost tradusă la noi, celelalte pot fi găsite în colecțiile de clasici de la Penguin . Dacă știți ceva de ele, aștept părerile voastre, eu sunt tare curioasă ce vi s-a părut interesant și ce nu.

Recomand? Sigur că da. Poftiți la idei! Cartea o puteți găsi pe site-ul editurii Litera, cu această ocazie le mulțumesc!