Cinci recomandări de la editura Humanitas [Gaudeamus]

Știu că mulți dintre cei care mă urmăriți sunteți interesați de aparițiile recente și că doriți recomandări din această categorie, prin urmare m-am gândit să pun la cale un plan prin care voi să primiți recomandări direct de la sursă, mai exact de la Ioana Iancu de la editura Humanitas. Ceea ce a ieșit puteți regăsi în continuare ( am folosit titlurile recomandate de Ioana și informațiile oferite despre cărți/autori, la care am adăugat comentariile mele).

Max Blecher este un scriitor român de origine evreiască, al cărui nume nu răsună astăzi la fel de tare ca în cazul altor scriitori (Mihail Sebastian, de exemplu). Se pare că literatura este domeniul unde bolile abundă, căci acest autor suferea și el de o boală ce nu îi oferea nicio speranță de vindecare: morbul lui Pott. Cunoscând foarte bine atmosfera din sanatorii și cruzimea unei boli ce mușcă din tine, Max Blecher a scris Inimi cicatrizate, un roman în care viața de sanatoriu este cercetată, bolile sunt puse sub lupă, însă totul cu o doză de umor și încă una de speranță. Am început să citesc din această carte, stilul îmi este pe plac, iar subiectul mă intrigă mai ales că sunt în curs de citire Muntele vrăjit (undeva pe la pagina 800, mai am de răzbătut prin această lume a bolii).

Trei săptămâni în Anzi de Marius Chivu este a doua carte din topul recomandărilor. Pe autor îl știam dintr-o altă perspectivă, însă mă bucur să descopăr încă o latură, a turismului personal. Fiind pasionată de călătorii și beletristică, o carte despre cele trei săptămâni în Anzi privită dintr-un unghi subiectiv, de redescoperire a sinelui și de conectare cu o altfel de lume, nefamiliară, dar fascinantă nu avea cum să nu mă atragă. Această carte vine în continuarea a altor trei săptămâni de călătorit: Trei săptămâni în Himalaya.

O altă carte recomandată ar fi Pervazul lui Dumnezeu de Ana Barton. Autoarea construiește stări prin cuvinte jucăușe, citind câteva fragmente am putut zări potențialul acesteia.

„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Inocenții este cel de-al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, o scriitoare pe care o îndrăgesc  pentru că Viața începe vineri m-a fermecat la momentul lecturii. Ceea ce iese în evidență în romanele autoarei este capacitatea de a crea o atmosferă ce te atrage și te face să restabilești ce e obișnuit și ce nu.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Ultima, dar nu cea din urmă recomandare este legată de proiectul Hogarth Shakespeare, un proiect ce nu credeam că va ajunge la noi sau, cel puțin, nu atât de repede. Editura Humanitas m-a surprins prin această promptitudine, au fost deja traduse două volume O paranteză în timp de Jeanette Winterson (Gap of time) și  Shylock este numele meu de Howard Jacobs (Shylock is my name). Ideea proiectului este reinterpretarea la alegere a pieselor lui Shakespeare în context modern de către autori contemporani, prilej prin care cititorii pot reciti piesele inițiale, pot observa cum s-a transformat piesa prin semnătura altui autor și totodată pot descoperi scriitorii curajoși ce au accepte o provocare incredibil de dificilă. Pe unii dintre ei îi știu deja și am încredere că pot transforma cu succes piesele lui Shakespeare, pe ceilalți aștept să îi descopăr și să le apreciez eforturile titanice.

Sper că v-au plăcut recomandările și că le puteți folosi pentru a citi cărți pe gustul vostru. Eu sunt în curs de citire Inimi cicatrizate, iar următorul titlu pe care îl am în vedere este O paranteză în timp.

Mulțumesc încă o dată Ioanei pentru că și-a făcut timp să discute aceste recomandări cu mine și pentru că a deschis o cale către cititorii acestui blog. Lectură plăcută!

Book Haul: Kilipirim

Pe primul rând avem: autori pe care îi știam deja, ar fi trebuit să nu îi despart pe Henry Miller și Anais Nin.

Pe al doilea rând avem: autori pe care nu îi cunosc încă, dar am bănuieli că ar avea potențial.

Total: 55 de lei (cărți între 5 și 15 lei). Aproape la fel de mult cât am dat pe trei punguțe de ceai.

Recenzie: Ochii doamnei mele de Anthony Burgess

Notă Goodreads: 2 din 5 steluțe

Îmi doream să citesc Ochii doamnei mele de mult timp și aveam așteptări ridicate de la el, dar mereu reușeam să trec pe lângă el și să aleg altă carte. Până la urmă a ajuns în biblioteca mea și m-am apucat să citesc despre Shakespeare.

Ca scurtă introducere voi crea contextul de cititor al lui Shakespeare. Lista de lecturi îmi spune că am citit Visul unei nopți de vară, Othello, Macbeth, Cum vă place, A douăsprezecea noapte și Iulius Cezar. La acestea pot adăuga din memorie: Romeo și Julieta, Hamlet și Regele Lear, chiar și câteva sonete. Aș putea zice că am citit ceva, dar apoi ar trebui să adaug că ceea ce îmi aduc aminte tinde spre zero pentru majoritatea lecturilor. Dacă știu subiectele unora din piese e mai mult pentru că despre Shakespeare se vorbește mult, nu pentru că mi-ar fi rămas întipărit în memorie după citire. Contextul este următorul: am citit destul de mult Shakespeare, mi-a plăcut să îl citesc, l-am uitat după, nu m-a interesat în mod excepțional viața lui, nu am cercetat nimic în amănunt despre el și nu este autorul meu preferat.

Am citit Ochii doamnei mele tocmai pentru că piesele lui mi-au plăcut la momentul respectiv și m-am gândit că poate mi s-ar redeschide pofta să îl citesc. După cum ne indică titlul, ne intersectăm cu viața lui Shakespeare din momentul în care era mănușar până în cel în care se îmbogățește și devine cunoscut. Îl cunoaștem pe bărbatul pasionat de cuvinte, de perfecțiunea unui vers, de frumusețe și pe bărbatul pasionat de iubire, reflectată în special prin contele Southampon și o doamnă brună exotică. La începutul, dragostea este îndreptată spre soția sa, dar scade în intensitate după ce el se mută pentru a-și urma visul cu lumea teatrului.

Ceea ce am apreciat cel mai mult în cadrul romanului a fost stilul de a scrie, cu ajutorul acestuia se crează exact atmosfera acelor timpuri. Acțiunile oamenilor de atunci erau uneori scârboase sau chiar vulgare, însă mi s-au părut realiste, ușor de crezut. Stilul de a scrie a fost bun, jocurile de cuvinte excelente, referirile la opera lui Shakespeare foarte reușite, problema cea mai mare pentru mine a fost că nu mi-a păsat absolut deloc de Shakespeare și prin urmare am ajuns la concluzia că e o carte ok, nimic mai mult. Prin nu mi-a păsat, vreau să zic că nu am fost implicată în ceea ce realiza el, nu îmi doream să îi iasă ceva bine și nu sufeream când eșua. Ba mai mult, mi s-a părut un bărbat antipatic, abuziv, parșiv, lingușitor, fără principii morale. Numai că nu cred că acesta era scopul lecturii, deci ori am fost eu pe lângă și nu am reușit să țin pasul cu cartea, ori ceva a fost în neregulă acolo. Ori poate chiar așa a fost Shakespeare, dar am fost obișnuită să aud lucruri pozitive despre el. Rezultatul lecturii este că acum mi-l imaginez ca pe un bărbat mereu în călduri, dornic de aventuri și putere, fără să îi pese vreo secundă de familia pe care a lăsat-o în urmă. Ceea ce e rău pentru că îmi doream să mi se redeschidă pofta de a-l citi, nu de a o opri definitiv.

[Mică paranteză: Nu știu cât din această carte are legătură cu adevărul istoric tocmai pentru că nu am cercetat vreodată viața lui Shakespeare, însă dacă chiar așa a fost el: bleah]

Ochii doamnei mele a fost o carte ce nu a reușit să mă impresioneze (din vina ei sau a mea) așadar probabil că nu voi mai citi Moartea la Deptfort. Pentru că bănuiesc că Anthony Burgess are potențial, dar că subiectul nu a fost my cup of tea, încă n-aș șterge Portocala mecanică de pe lista de dorințe, ci doar aș pune-o la un număr mai îndepărtat. Țin să menționez că Ochii doamnei mele nu a fost o lectură rapidă tocmai pentru că preferam să ridic orice altă carte decât una în care Shakespeare își băga ciocănelul (expresie din carte, nu alegerea mea) într-o doamnă brună.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: Doamna Dalloway de Virginia Woolf

Notă Goodreads: 3 din 5 steluțe

Lista de lecturi de pe blog îmi spune că nu am citit niciodată o carte de Virginia Woolf, memoria mea îmi spune că am citit la un moment dat Spre far și Valurile, însă ce-i drept, nu îmi amintesc nimic din ele. Pentru că voiam să o (re)descopăr pe Virginia Woolf și pentru că intenționez să fac o paralelă cu romanul Orele de Michael Cunningham, am ales să citesc Doamna Dalloway.

Acțiunea are loc pe parcursul unei zile, când urmărim diverse personaje și gândurile lor cu ajutorul fluxului conștiinței. Două personaje se remarcă în cadrul romanului: Doamna Dalloway și Septimus. Pentru că are de gând să dea o serată, doamna Dalloway este prinsă în tot felul de pregătiri, ceea nu o împiedică să se gândească la dragostea purtată lui Sally Seton (o tânără nebunatică, plină de viață, nonconformistă) sau la pretendentul ei din tinerețe, Peter Walsh. În același timp, Septimus este într-o depresie cruntă după cele văzute în război și ajunge să vorbească cu un prieten mort ce a luptat alături de el. Spune că se va sinucide, așadar va fi târât de soția sa (iubitoare, dar neputincioasă în fața unei dureri atât de mari) pe la diverși doctori.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman este că putem afla gândurile oricărui personaj întâlnit, nu primim o singură perspectivă sau maxim 2-3. Mai mult decât atât, în timpul unei discuții între două persoane știm atât ce spune fiecare, cât și ce și-ar dori să spună. Ceea ce e foarte tare, dacă ne gândim la analiza psihologică. Aceste treceri de la un personaj la altul sunt firești, naturale, ușor de urmărit și înțeles. Am simțit întreaga acțiune ca o ștafetă, astfel că lectura mi s-a părut rapidă și antrenantă.

Legat de acțiune, partea care m-a interesat cel mai mult a fost cea legată de Sally Seton. Este un personaj intrigant pentru că nu acționează cum ar fi obișnuit pentru o femeie în acel context. Alerga goală prin casă pentru că și-a uitat buretele de baie (dacă ar trece bărbații în acel moment pe-acolo!), fuma, lupta pentru drepturile femeilor, nu era diplomată în replici, primea cărți împrumutate pentru a fi găsite ulterior ude, însă avea un farmec atât de puternic încât doamna Dalloway trăia o deplină fericire pentru că primea o floare sărutată de buzele ei. Toată lumea o iubea. Sally Seton este personajul pe care mi-l pot imagina cel mai ușor, aproape că pot să o văd făcând toate lucrurile prostești posibile.

Interesante mi s-au părut și gândurile lui Septimus, însă cred că aveau potențial de a fi duse și mai departe. Subiectul este cât se poate de fascinant: trauma de după război, un bărbat ce nu înțelege cât de devotată îi este soția pentru că este prea prins în halucinații, în vorbitul singur (cu prietenul său mort) sau în împotrivirea față de doctori. Aș fi vrut să știu mai multe despre ceea ce îl înpingea spre sinucidere. Oricum, a se înțelege, această carte e destul de depresivă, nu are prea multă speranță în ea, în ciuda seratei și a distracției.

Că tot vorbeam de serată, aceasta este partea care m-a interesat cel mai puțin, deși nu știu ce altă modalitate putea alege Woolf pentru a încheia romanul. Serata conține și câteva comentarii asupra claselor și asupra aparențelor, însă nu le-am găsit impresionante. Au fost în regulă, mult mai interesante fiind ideile de la începutul romanului.

Am spus pe Goodreads că Doamna Dalloway ar putea fi și de 3.5 steluțe, mă voi mai gândi la acest lucru. Aș vrea să mai citesc din ce a scris ea înainte să îmi dau o părere finală, în special Orlando și A room of one’s own. Mai am în bibliotecă Anii, dar cred că o las pe mai târziu.

Voi ce îmi recomandați să citesc?

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar

Notă Goodreads pentru Memoriile lui Hadrian: 4 steluțe

Mi-a luat mult timp până să ajung să citesc Memoriile lui Hadrian, știam că o să îmi placă și știam că va fi o lectură densă, pentru care trebuie să te pregătești. A nu se înțelege că se citește greu, pentru a lua cât mai mult din această carte trebuie să te mai documentezi, să înveți lucruri și să fii atent la orice detaliu prezentat. Poți trece mai lejer prin ea, dar rezultatul bănuiesc eu că nu va fi la fel de bun.

Memoriile lui Hadrian sunt contruite ca o scrisoare, o confesiune, o îndrumare de la Hadrian către succesorul lui, Marcus Aurelius. Avem gândurile împăratului despre plăceri, despre vânătoare, mâncare, iubire, boală, politică, diplomație, război, stat, oameni, dușmani și prieteni, artă. Tot ce poate fi dezbătut se află în această carte, este o lectură complexă și inteligentă.

Eu am preferat întotdeauna să mă îndrept spre ficțiune și mai puțin spre cărți de istorie, de altfel îmi place să cred că ceea ce știu, ceea ce am învățat până acum provine majoritar din cărțile citite. Prefer poveștile în defavoarea unei înșiruiri de evenimente cu anii aferenți. Prefer atmosfera în defavoarea unor cifre. Istoria ajunge la mine prin intermediul unor personaje și prin gândurile lor, aceasta este modalitatea aleasă de mine deci nu e necesar să coincidă cu preferințele voastre. Memoriile lui Hadrian au însemnat pentru mine doza necesară de istorie, am aflat ce se întâmpla în acea perioadă, care au probleme, ce soluții au fost implementare, cine dorea pacea și cine războiul, ce cuceriri erau în plan și ce strategii au fost stabilite.

Partea cea mai bună la  Memoriile lui Hadrian este că nu se rezumă la gândurile împăratului, ci la gândurile omului. Iubirea, pierderea celui drag, arta și emoțiile transmise, posibilitatea de a fi zeu, percepția asupra morții sunt subiecte de o mare importanță în aceste memorii. Memoriile lui Hadrian o carte plină de substanță și cred că este de interes și din perspectiva istoriei noastre.

Hadrian este credibil în cartea lui Marguerite Yourcenar, am avut o impresie continuă că însuși Hadrian a scris aceste rânduri. Acest fapt se datorează atât talentului autoarei, capacității sale de a scrie bine, cât și a documentării (e ușor să îți dai seama câte cercetare a făcut înaintea scrierii acestei cărți). De altfel, în carnetele de la finalul cărții primim câteva indicii despre cum a gândit cartea, ce a dorit să obțină, de ce a ales acest personaj, cât timp i-a luat să scrie și să rescrie și ce cărți a studiat. A reușit să aducă un personaj îndepărtat în secolul nostru și să ne facă să îl simțim viu, plin de energie, impunător.

Încep să îmi pierd cuvintele vorbind despre această carte, vă mai menționez două cărți ce mi-au trecut prin cap citind Memoriile lui Hadrian:

Cântul lui Ahile de Madeline Miller ( Hadrian și cel iubit)

și

Suita franceză de Irene Nemirovsky ( pentru notele de final prin care putem avea perspectiva autorului)

Au mai scris despre Memoriile lui Hadrian: Filme-Cărți și Laura Câlțea (citate).

 

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.