Recenzie: Povestea lui O de Pauline Reage

Titlu: Povestea lui O10822583_397290023760942_686993919_n

Autor: Pauline Reage

Editura: Trei

An apariţie: 2012

Carte primită de la librăria Libris

 

Am citit multe cărţi în ultimul timp, însă timpul nu mi-a permis să vă împărtăşesc impresiile mele despre ele. Remediez această situaţie cu o recenzie pentru o carte din colecţia Eroscop de la editura Trei, Povestea lui O. 

Subiectul romanului

O tânără, O, este dusă de prietenul ei  într-o clădire impunătoare unde află primele reguli: din momentul în care a intrat, ea aparţine tuturor bărbaţilor din acel grup, ei având voie să profite de trupul ei după cum doresc, să o tortureze, să o pedepsească, în principiu cam tot ce le trece prin cap. De asemenea, află că nu are voie să îi privească în ochi, să le vorbească şi că trebuie să poarte îmbrăcăminte specială pentru ca ei să nu se chinuie să o dezbrace şi să arate că e mereu disponibilă.

Impresii

Această carte m-a făcut curioasă începând cu povestea ei, mai exact Povestea lui O s-a publicat cu autor anonim, toată lumea presupunând că a fost scrisă de un bărbat. Ajunsă la o vârstă înaintată, Pauline Reage a recunoscut că e lucrarea ei şi că a scris-o pentru a-i demonstra iubitului ei că o femeie poate scrie ca Sade. O presupunere uşor exagerată, însă veţi vedea că romanul e chiar interesant de citit.

Un lucru pe care aş dori să îl evidenţiez este că deşi O nu simte vreo plăcere atunci când este supusă acestor ritualuri, ea nu se împotriveşte şi nici nu încearcă să evadeze, tot ce vrea este să îi facă pe plac iubitului ei şi să se pedepsească pentru câteva evenimente din trecutul ei ce îi macină conştiinţa. Am simţit pe tot parcursul lecturii că ea ar fi putut pleca oricând şi ei nu ar fi venit să o recupereze, însă O era prea prinsă în mrejele ataşamentului şi în dorinţa de a nu-l dezamăgi pe el, cel care îi oferă din când în când câteva vorbe frumoase şi câteva gesturi de iubire. Totodată, vreau să remarc că autoarea nu pune accentul pe partea sexuală efectivă, ci mai degrabă pe tortură şi chin. Iar tortura ajunge la câteva lucruri pe care nu mi le-aş fi imaginat, chiar şi după ce l-am citit pe Sade.

Romanul are două posibilităţi de încheiere, fiecare ducând-o pe O în altă direcţie. Eu am apreciat sfârşitul numărul 2, mi s-a părut mai legat de ceea ce s-a întâmplat anterior şi de trăsăturile personajului principal. Ultimul lucru pe care vreau să îl punctez este că nu am simţit compasiune, milă pentru O, nu pentru că aş fi insensibilă, ci pentru că mi s-a părut că ea a ales acest traseu şi că, într-un fel, îi plăcea unde a ajuns.

Recomandare pentru:

cititori cu mintea deschisă şi care pot citi despre tortură fără să leşine, cititori care l-au citit şi apreciat pe Sade, cititori nemulţumiţi de Fifty Shades

Recenzia a fost realizată datorită librăriei online Libris , care mi-a oferit “Povestea lui O”. În Libris, găsiţi cărţi online aparţinând editurilor cunoscute (cărţi în engleză sau în română) din diverse domenii.

 

Victimele datoriei.Amedeu. Tabloul

Mi-era dor de absurdul lui Ionescu Eugen. Mi-era dor sa citesc, in general. Planuiesc sa termin de citit toata colectia Humanitas, jumatate cred ca am si reusit. Si-acum cele trei piese:

Victimele datoriei

Choubert, Madeleine si Politistul. Schimbari de roluri bruste, trecerea dintr-un plan in altul, recuperarea memoriei, tragicul comicului, comicul tragicului. Choubert coboara, coboara cautandu-l pe Mallot, este supus unor chinuri groaznice, urca, urca, insangerat, mesteca si inghite.Frumoasa piesa. Cumva finalul mi-a trimis gandurile spre situatia omului modern ce nu se poate separa de tiparele societatii, nevoit sa inghita toata mizeria produsa de aceasta.

Amedeu

Drama cuplului care traieste cu un mort in camera de alaturi ( un amant, un bebelus omorat de Amedeu?), un mort ce creste mereu, distrugandu-le casa si otravindu-le existenta. Ionescu mentiona ca e drama cuplului cu neputinta de a iubi si mai zicea ca mortul este timpul. Dupa cum se stie, iubesc orice parte din literatura care pune (corect) problema timpului. Poate ca lucrurile s-ar fi rezolvat daca Madeleine (usor diferita de cea din piesa anterioara) ar fi putut comunica cu Amedeu, nu prin reprosuri constante. Dublu final, propus de Ionescu pentru a usura punerea in scena.

Tabloul

Cand am inceput sa citesc, mi-am amintit ca am vazut piesa la un festival de teatru studentesc si pe parcursul lecturii aveam in cap vocile actorilor. Ceea ce a facut piesa si mai interesanta. Se pune problema frumusetii, transpusa in erotic (perversule, zice Alice) prin tabloul unei regine (regina trotuarelor, tot Alice) . Pictorul e un fel de dublura a Domnului gras, aproba orice spune acesta (bleg, zice Ionescu), Domnul Gras e obsedatul de frumusete obligat sa traiasca langa o fetisoara urata, sora lui Alice. Vecina e capabila de sacrificiul suprem (cine citeste afla) pentru a obtine frumusetea.

Mi-am amintit acum ca in piesa vazuta ultima replica era “Cine vrea sa traga in mine?” rostita de Domnul cel Gras (din cate tin minte, nu era deloc gras, era un student dragutel). Am avut tendinta sa ridic mana, dar am zis ca poate nu asteapta un raspuns si m-am abtinut (cine citeste afla de ce am vrut sa ridic mana). Aparent, la un spectacol din Germania cativa spectatori s-au ridicat si au exclamat “Ich!Ich!” ceea ce nu e rau. Ich will.

Ne apucam acum de Cimitirul din Praga, sa vedem ce mai face Umberto Eco dupa ce am luat la cunostinta de Numele trandafirului, Insula din ziua de ieri si Pendului lui Foucault.