Recenzie: Freeman’s: cele mai bune texte noi despre familie

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe

Freeman’s: cele mai bune texte noi despre familie mi-a depășit cu mult așteptările,  acolo unde mă așteptam să găsesc scene din familia obișnuită, cu bucuriile și problemele lor, am găsit o mulțime de perspective, o răsturnare a conceptului de familie, prospețime în gândire și tăiș în scriere. Nu mă așteptam să găsesc o carte croită exact după principiile și interesele mele, cu texte ce abordează subiecte grele, actuale, controversate.  Este o lectură ce deschide drumul către cercetare suplimentară și către discuții lungi despre ce se întâmplă în lume, ce este corect și ce ar trebui îmbunătățit.

Pentru că este o colecție scrisă de autori cu stiluri complet diferite, este de așteptat ca unele texte să fie pe gustul unui cititor, în timp ce altele nu. Eu pot spune că în afara unui singur text ( Operele alese ale lui Abdullah) care nu a reușit să îmi stârnească interesul, toate celelalte au fost pe placul meu și mi-au împlinit dorința de a afla mai multe despre tema abordată. Dintre autori nu l-am citit anterior decât pe Marlon James, iar Mo Yan și Cesar Aira erau pe lista mea de dorințe. Așadar, bucurie mare, am descoperit niște autori proaspăți, cu spirit revoluționar, preocupați de problemele mondiale: Valera Luiselli, Aleksander Hemon, Sandra Cisneros, Athena Farrokhzad și mulți alții.

Printre textele care mi-au plăcut se numără Un nume de familie, ce are ca subiect importanța identității. De asemenea, Marlon James scrie extraordinar, nu se lasă mai prejos în Într-o zi o să scriu despre mama. Abordarea este dură, cuvintele sunt bine alese, iar subiectul se concentrează pe relația dintre fiu și mamă, dar și pe  acceptarea homosexualității și pe dificultatea de a recunoaște cine este. Tunelul de Mo Yan este povestea unui mame chineze ce se refugiază într-un tunel atunci când autoritățile vin să preia femeile ce au mai mult de un copil. Ea este ajutată de soțul ei, bărbatul nerăbdător să aibă un fiu moștenitor, să nu cumva să mai aibă fete. Fetele așteaptă în casă și sunt pregătite să spună povestea legată de locul unde se află părinții lor atunci când autoritățile vor să îi prindă. Politica unui singur copil mi se pare un subiect fascinant, mi-aș dori să citesc non-ficțiune pe tema aceasta (găsisem la un moment dat o carte pe tema asta care probabil că se chema One child). Și pentru că mi-a plăcut cum scria, aș vrea să încerc romanele lui Mo Yan. P.S. Nici nu trebuie să pun accentul pe tratamentul fetelor în cazul acestei politici deoarece este evident că toată lumea prefera să aibă băieți.

Spune-mi cum se termină este un text tulburător despre tratamentul copiilor imigranți, despre întrebările ce li se pun și despre șansele de a avea un viitor mai bun. Pericolele traversării graniței dintre Mexic și SUA sunt imense, însă unii copii reușesc să facă asta la vârste fragede (trei ani) sub supravegherea unui grup plătit de rude. 80% din fetele ce ajung în SUA sunt violate pe drum, așa că iau anticoncepționale preventiv înainte de plecare. După toate aceste greutăți, după violență și frică, după bucuria că scapi de un sistem abuziv, în care drogurile sunt mai importante decât orice viață, dai peste o țară care nu e dispusă să te accepte decât după ce se târăște printr-un sistem din care este dificil să scapi. Totuși, e mai bine să muncești la negru în SUA și să nu ai niciodată drepturile unui cetățean obișnuit decât să te întorci acasă. Textul conduce spre ideea că poate există ceva ce nu facem bine, poate că am permis prea multe sau poate că nu am intervenit când trebuia.

Scala Edinburgh în 10 puncte a depresiei portpartum este un text despre depresie, probleme ale cuplului și despre lipsa de comunicare. Ce mi-a plăcut la acest text este că modul în care sunt construite propozițiile și în care sunt alese cuvintele spune mai mult decât pare să o facă la prima vedere. Aproape că putem vedea că mai există ceva ce nu ni s-a spus, că ar fi o problemă de care nu știm.

Un plus al acestei colecții este că are în conținut poezie, m-a bucurat peste măsură că am găsit poezii moderne, puternice, pline de idei. Cea care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ai face bine să nu mă bagi într-un poem, o poezie în care autoarea inventariază bărbații care au intrat și au ieșit din viața ei, pe un fundal abundent în sexualitate și limbaj dur.

Se înțelege deja că textele din această colecție au fost bine alese, că stilul de scriere și subiectele abordate nu au dezamăgit. Ba mai mult, mi-ar fi plăcut să am mai multe scrieri la dispoziție, să am mai multe pagini de savurat, să am mai multe idei de dezbătut. Dacă mai știți o astfel de colecție, puteți să îmi lăsați un comentariu cu numele ei, chiar mi-aș dori să citesc ceva asemănător.

 

Mulțumiri către editura Black Button Books care mi-a oferit acest volum, mă bucur că vă concentrați pe subiecte importante, pe probleme actuale și pe autori deosebiți.

P.S. Vor urma recenzii pentru Războiul poveștilor și Flamurile negre: Ascensiunea ISIS, după care sunt foarte nerăbdătoare să citesc: Între lume și mine, Argonauții, Iubire și obstacole și Uite-așa o pierzi (în această ordine).

 

Recenzie: Îndrăzneața. Escapade pentru o viață de aventuri epice de Caroline Paul

N-aș zice că sunt o fire aventuroasă, ba chiar dimpotrivă, însă Îndrăzneața m-a atras prin subiectul său, prin aventurile ce urmau să fie prezentate. Autoarea prezintă diverse întâmplări prin care a trecut precum construirea unei bărci din cutii de lapte și navigarea pe ea, pescuirea unui cadavru dintr-un lac, încercarea stabilirii unui record sau salvarea unei vieți pe când lucra ca pompier. Aceste aventuri diverse i-au apărut în față pe parcursul vieții și nu a vrut să spună nu (ceea ce eu probabil că aș fi făcut fără să stau pe gânduri).

Escapadele sunt însoțite de mult umor și autoironie pentru că autoarea este conștientă că nu era întotdeauna pregătită pentru riscul pe care și-l asuma și că un noroc teribil a îndepărtat-o de pericolul din acțiunile extreme. Textul este însoțit de informații despre faptele remarcabile ale unor femei curajoase din istorie, de citate inspiraționale ale acestora, precum și de o zonă de provocări, jurnal, grafice și informări (cum să faci un nod de exemplu). Mi-a plăcut să aflu toate aceste informații, majoritatea uimitoare și de apreciat. De multe din femeile menționate de autoare ca eroine nu mai auzisem anterior, ceea ce e păcat având în vedere cât de mult curaj, câtă ambiție și putere au avut pentru a înregistra premiere și a doborî recorduri. Din acest punct de vedere, cartea poate fi considerată a avea o componentă feministă, se pune mult accentul pe ce au reușit să realizeze unele femei (autoarea inclusă) în ciuda prejudecăților și a regulilor constrângătoare. Unele dintre aventuri nu sunt nici măcar legale, vezi escaladarea podului Golden Gate Bridge. Bănuiesc că e greu să convingi o persoană iubitoare de adrenalină să nu facă ceva periculos.

Îndrăzneața este așadar o carte interactivă, plină de optimism și încurajări, grupul țintă fiind fetele sub 18-20 de ani (aș zice adolescente, dar nu îmi place termenul deloc). Deși nu încurajează tinerele să urmeze același drum riscant, autoarea propune mici riscuri ce pot fi asumate zilnic astfel încât să ne îndepărtăm de rutina: mâncat-dormit-televizor. Totodată, se subliniază ideea că poți reuși tot ce vrei atât timp cât dorești asta cu adevărat și faci primul pas spre reușită. Prin urmare, Îndrăzneața este o carte în parte motivațională, cu scopul de a crea mai multă încredere și mai multă acțiune din partea tinerelor. Eu nu fac parte din grupul țintă, nu sunt iubitoare de adrenalină și nici nu am stat rău vreodată cu încrederea în ce pot face, așadar nu pot spune că am fost inspirată, încurajată, influențată de acest text. Din perspectiva mea, ținta cărții a fost informarea, am aflat aventurile autoarei (unele dintre ele incredibil de periculoase) și ale altor femei îndrăznețe.

Concluzionând, Îndrăzneața a fost o lectură rapidă, ușoară, scrisă într-un limbaj ușor de digerat ce și-a propus promovarea aventurilor mici la nivelul fiecărui individ și care probabil că va atinge acest scop în cadrul grupului țintă. O puteți găsi pe site-ul editurii Black Button, alături de alte titluri atractive precum: Feminist (ă), feminişti (recenzie aici), Războiul poveștilor, Freeman’s: cele mai bune texte noi despre Familie și altele.

 

Feminist(ă), feminiști de Chimamanda Ngozi Adichie

În ultima vreme, am început să mă orientez spre cărţi importante, spre cărţile care deschid discuţii despre cauze ce mă interesează şi în care cred. Nu a existat vreun moment în viaţa mea în care să cred că femeile nu ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca bărbaţii sau în care să cred că totul e rezoltat, totul e în regulă şi nu necesită corecţii, dar unele lecturi feministe au avut rolul să îmi deschidă ochii asupra unor fapte pe care le-aş fi ignorat înainte, le-aş fi considerat normale. Odată ce s-a deschis discuţia, e mult mai uşor să observi ce nu e corect faţă de femei şi să îndrepţi (aici pot fi multe lucruri: de la violenţa verbală, fizică de pe stradă la presiunea de a te mărita şi a face copii, de la existenţa unor standarde de îndeplinit pentru a fi o femeie aşa cum trebuie până la descurajarea unei pasiuni pentru că e specifică bărbaţilor ; domeniile unde feminismul mai are de lucrat sunt nenumărate).

De Chimamanda Ngozi Adichie auzisem de pe Booktube-ul internaţional, multă lume lăuda cartea Americanah scrisă de această autoare. Ulterior, am văzut discursul său de la Ted, unul reuşit, foarte bine argumentat, capabil să stârnească emoţie şi care stă la baza cărţii despre care discut astăzi. Tot în cadrul Ted, mai are un discurs pe care îl recomand despre pericolul unei singure poveşti, mai exact despre ce prejudecăţi putem să dezvoltăm atunci când cunoaştem o singură perspectivă.

Feminist (ă), feminişti este un eseu în care autoarea împleteşte experienţele proprii cu ideile sale despre feminism, cu scopul de a deschide o altă perspectivă şi de a atrage atenţia că problemele nu sunt rezolvate, în Africa sau în lume. Evenimente mici, precum faptul că nu a fost aleasă ca şefă a clasei, deşi a luat cele mai mari note şi îşi dorea asta pentru că un băiat trebuie să deţină acest privilegiu, că un bărbat consideră că banii ei sunt de fapt ai partenerului, ea doar având dreptul de a căra portofelul, că doar prietenul ei este salutat când intră în restaurant, în timp ce ea este ignorată, au capacitatea de a influenţa un viitor comportament şi încrederea că îţi poţi urma visurile, pasiunile. La urma urmei, modelul la nivel micro va ajunge realitatea la nivel macro, vom înţelege cum s-a ajuns la abuzurile dintr-o altă carte recomandată: Everyday Sexism de Laura Bates.

Tot în cadrul acestui eseu, Adichie discută prejudecăţile pe care le-a întâlnit din momentul în care s-a declarat feministă. Pentru că da, în capul unor persoane neinformate, feminismul este echivalent cu o persoană care urăşte bărbaţii, vrea să domine lumea, urăşte machiajul, epilarea şi sutienele, se comportă isteric şi nu poate fi oprită din vorbit pe această temă, o persoană ce nu va putea fi vreodată fericită pentru că îndepărtează bărbații prin ideile ei. Totodată, speranță de schimbare încă există, de aceea autoarea propune ca fiecare dintre noi să fie feminist, adică să creadă în drepturi egale și într-un comportament corect. Sigur, femeile au interesul principal de a obține drepturi egale, însă bărbații se pot alătura acestei cauze și uneori pot fi ascultați mai ușor (pentru că cei care nu cred în drepturi egale consideră că puterea e a bărbaților, deci e mai probabil să le accepte opiniile ca fiind valide).

Discursul lui Adichie are o mulțime de argumente ce trebuie reținute, are ironie și umor, ceea ce îl face ușor de citit, de înțeles, menținând impactul puternic asupra cititorului. Mi-este greu să cred că o persoană rațională poate parcurge textul fără să îi treacă măcar o secundă prin cap că nu totul e în regulă și că ar mai fi de lucru. Din păcate, problema actuală este că multe acțiuni nepotrivite au fost normalizate, iar protestele sunt deseori ignorate. Încă avem conceptul de asking for it, deși nu are absolut niciun fundament, nicio justificare.

Nu am citit foarte multă literatură feministă, însă pot spune că am devenit din ce în ce mai atentă la ce se întâmplă și ce se spune în jurul meu, am încercat să înțeleg fiecare acțiune și să aleg eu dacă ar trebui sau nu să fie ok, nu să merg după ceea ce e considerat deja normal. În scurtă vreme, am reușit să identific suficiente probleme, de la replici misogine (generalizări nejustificate sau asocierea unei caracteristici feminine cu o jignire) până la nemuritoarele atacuri verbale pe stradă. Nu mai vorbesc despre mesajele transmise prin muzică (videoclipuri cu decorațiuni-femei sunt peste tot) sau reclamele ce încurajează prejudecăți, ce exploatează trupul feminin doar pentru a crește niște vânzări. Cred că o să se schimbe ceva? Poate, dar nu aș garanta că va fi în timpul vieții mele, însă asta nu înseamnă că nu trebuie să acționăm.

Propunerea mea: încercați această carte (sub 60 de pagini, o lectură pentru un drum de metrou) și porniți discuția prin familie, colegi, prieteni. Gesturi mici, schimbări mici pot avea un impact mult mai mare decât ne-am fi așteptat. Eu am început discuția despre feminism printre apropiați și mi-am dat seama că pot alătura multe experiențe personale celor deja citite în carte. Iar eu probabil că sunt cazul fericit, nimic din ce am întâlnit nu a fost grav și am fost suficient de puternică să merg mai departe după cum îmi doream.

P.S. Cu ocazia aceasta, mulțumesc editurii Black Button pentru acest eseu! Merită susținere pentru acest proiect ce sper că va atrage atenția cititorilor români și sunt curioasă ce planuri de viitor au.