Recenzie: L-am servit pe regele Angliei de Bohumil Hrabal

Notă Goodreads: 4 steluțe din 5

Dacă Vremurile bune de altădată și O singurătate prea zgomotoasă au reușit să strângă trei steluțe, L-am servit pe regele Angliei a reușit să mă impresioneze și să ridice standardele mai sus. Îmi este foarte ușor să recunosc un text scris de Hrabal, stilul a fost întotdeauna bun, iar notele acordate romanelor sunt sensibile la diverse nuanțe legate de acțiune, personaje, idei.

Personajul principal este un tânăr ambițios, fără scrupule, ce dorește să urce cât mai mult ca poziție socială, începând ca picolo într-un hotel de lux și ajungând să dețină propriul hotel, să fie milionar și respectat. Îi urmărim aventurile prin diverse hoteluri de lux din Praga, unde primește învățăturile necesare pentru a ajunge departe și unde se delectează deseori cu mici capricii de bărbat bogat sau intră în pasiuni mistuitoare. Treptele pe care le urcă în societate sunt construite natural, băiatul știind să profite de oportunitățile apărute și știind încotro să apuce pentru a reuși. Deși intențiile ar putea fi bune, modul în care le obține nu este întotdeauna cel corect, iar conștiința nu îi trage mereu semnalul de alarmă.

L-am apreciat pe Hrabal pentru că a reușit următoarele: să scrie energic, bine, cu umor și mult sarcasm peripețiile unui tânăr cu perspective, să creeze acest personaj memorabil, uimitor, chinuit de dorința de a fi respectat și aclamat de colegi, ușor egoist și antipatic și să îl facă pe cititor să îl îndrăgească, să se preocupe, să râdă și să dispere, să se îngrijoreze și să își dea ochii peste cap. De altfel, fiecare capitol se îndreaptă spre un punct culminant, antrenant, ce se sfârșește cu replica “Și cu asta am terminat pe ziua de astăzi. Vă ajunge?”, iar tu parcă i-ai răspunde: Nu, normal că nu, cum ai putea să mă lași în punctul ăsta fără să știu ce va urma? Citești în continuare și te lași prins în plasa de întâmplări.

Deși romanul este focusat pe ceea ce i se întâmplă chelnerului nostru și pe traseul lui în societate, nu putem să observăm partea întunecată a poveștii, cruzimea, neregulile, lipsa speranței, corupția. Vedem imaginea clară a băiatului în oglindă, însă în spatele lui putem înțelege contextul dacă ne aruncăm privirea unde trebuie și ne străduim puțin. Din nou, realizarea aceasta fantastică îi aparține lui Hrabal, un maestru al cuvintelor și al amuzamentului încărcat de tristețe.

Mândria tânărului rămâne faptul că l-a servit pe împăratul Abisiniei și că a fost apreciat de acesta pentru că i s-a oferit o elegantă eșarfă albastră. Regele Angliei fusese servit de mentorul său, de aici provenind titlul, scânteia ce a declanșat ambiția de a ajunge cât mai sus, de a-și duce munca la nivel de artă, câștigând în același timp o sumă serioasă de bani. Este important de menționat că țintele erau de a obține bani, acceptarea colegilor și respectul acestora, poziția socială, dar și iubirea femeilor. Fără aceste elemente, băiatul nu poate fi cu adevărat fericit, fiind în continuare mistuit de dorințe.

După cum există un urcuș, așa există și un coborâș, spre final situația în care se află personajul este cu totul diferită de cea din perioada lui de aur, deși mândria de a-l fi servit pe împărat rămâne chiar și în cele mai nepotrivite momente. Retragerea este dureroasă, însă el reușește să găsească frumusețea în noua lui ocupație și în noii lui tovarăși. Umorul devine din ce în ce mai negru, iar moartea devine un subiect frecvent de discuție.

Vă recomand să îl citiți pe Hrabal și să vă bucurați de stilul lui alert, cu repetiții bine plasate, eu voi mai explora colecția Hrabal ce mi-a mai rămas: Bambini di Praga, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați și Trenuri cu prioritate. Acum așteptările sunt mari.

Mulțumesc editurii Art pentru acest volum!

Recenzii: Trilogia New York-ului de Paul Auster și High Fidelity de Nick Hornby

Astăzi v-am pregătit două recenzii pentru cărți de la editura Art: Trilogia New York-ului și High Fidelity. Le-am reunit în aceeași postare pentru că au în comun faptul că nu au fost în totalitate pe gustul meu, însă cred că pot fi potrivite pentru anumite categorii de cititori. Vă invit să descoperiți pentru care. Lectură plăcută!

E prima mea întâlnire cu Paul Auster, iar cartea aleasă pentru această experiență este cea mai cunoscută: Trilogia New York-ului. Se pare că autorul este cunoscut pentru stilul introdus, un amestec de scriere modernă, concepte pshihologice și enigma rezolvării unei crime.

În Orașul de sticlă, Daniel Quinn este confundat cu detectivul Paul Auster, însă își asumă acest rol și preia primul caz, în care Peter Stillman consideră că tatăl lui îl urmărește pentru a-l ucide. Faptul că nimic nu se întâmplă în această urmărire a tatălui, plictiseala, rutina din fiecare zi, alături de atenția necesară în fiecare secundă, îl împinge pe Daniel înspre pierderea controlului, nu doarme prea mult, e neîngrijit, nu mănâncă. Își pierde propria viață pentru a se transforma în altceva, într-o copie a tatălui lui Peter. Același lucru se întâmplă în Fantome, detectivul Blue îl urmărește pe Black, după trecerea unei anumite perioade, începe să se identifice mai mult cu urmăritul și să piardă caracteristicele urmăritorului.

În Camera încuiată, personajul principal primește un telefon de la soția unui vechi prieten, Fanshawe, prin care aceasta îl anunță că el a dispărut și i-a lăsat manuscrisele sale spre a fi publicate dacă sunt reușite. Cărțile sunt publicate, au succes, scriitorul nostru începe să aibă o situația materială foarte bună, se căsătorește cu superba soție a prietenului, dar nu încetează să se gândească la acesta. La un moment dat, nu mai poate rezista tentației și pleacă în căutarea prietenului.

Trilogia New York-ului nu a mers pentru mine. Primele două părți mi s-au părut asemănătoare ca idee, să citesc Camera încuiată a fost ca și cum aș pune alte cifre în aceeași problemă. Avem un detectiv cu un caz absurd în care nu se întâmplă nimic, acesta se plictisește, obosește să aștepte și își pierde identitatea pe parcurs. Paul Auster încearcă să combine analiza psihologică cu intriga polițistă, eu nu am fost fană a acestei tehnici. Am simțit că nu am putut cunoaște personajele în profunzime și înțelege modul lor de a acționa, în același timp nici nu m-am bucurat de rezolvarea concretă a enigmei deoarece aceasta este la un nivel filosofic. Practic, mi s-a părut că autorul s-a oprit la jumătate, indecis pe care parte să o îndeplinească. Camera încuiată mi s-a părut mai reușită, fiind mai puțin polițistă și mai mult psigologică (vina scriitorului care preia viața prietenului său, bucurându-se de succes).

Am ajuns la concluzia că Auster este posibil să fie apreciat de mulți cititori, însă nu e pe gustul meu. Pot înțelege ideile pe care dorea să le prezinte, pot aprecia în unele părți stilul de a scrie, însă nu mă poate entuziasma sau schimba. Prin urmare, nu îl voi mai citi pentru că nu consider că mi se potrivește și că îmi poate aduce valoare adăugat în cariera de cititor.

High fidelity m-a atras când am aflat că e plin de liste, personajul principal făcând tot felul de topuri: melodii (în special), filme, despărțiri etc.

Rob este deținătorul unui magazin de discuri ce nu cunoaște prea mult succes și care a trecut printr-o despărțire dureroasă. Pentru a identifica cauza eșecului, el trece în revistă adolescența și relațiile de atunci, ce a dus la despărțire și de ce ea a început o relație cu vecinul de deasupra și de ce magazinul stă atât de prost la capitolul vânzări. Din perspectiva mea, răspunsul e foarte simplu: Rob este imatur și iresponsabil dincolo de cât ne-am putea imagina.

După cum vă puteți da seama după subiect, High fidelity este un roman ușor, ce atinge câteva clișee privind relațiile. Eu sunt adepta romanelor dificile, cu efecte puternice și stil de a scrie impecabile, însă uneori mă mai îndrept și spre unele mai lejere, spre a-mi oferi o cantitate mai mare de relaxare. Îmi scad pretențiile, însă nu le înlătur defitiv.

Nu m-am putut bucura de lejeritatea din High Fidelity pentru că nu m-am putut identifica cu nimic din ceea ce se întâmpla, mi s-a părut că personajul tratează cu prea multă ușurință niște subiecte grave, iar umorul și imaturitatea chiar nu își aveau locul în unele cazuri. Mai mult decât atât, listele lui cu filme și muzică nu mi-au spus nimic, nu aveau nicio legătură cu ceea ce îmi place mie. Mi-am pierdut interesul să urmăresc viața unui individ eșuat care nu pare să încerce cu adevărat să repare lucrurile. Și nu, nu mă surprinde că tipa l-a părăsit.

Ceea ce vreau să spun este că romanul nu mi se potrivește pentru că eu am câteva caracteristici incompatibile cu stilul de viață descrie acolo. Se presupune că cititorii se vor regăsi în întâmplările amuzante ale personajului principal, se vor simți bine aflând că nu sunt singurii care au trecut prin așa ceva și vor zâmbi. Eu fiind o persoană peste măsură de responsabilă, nu am reușit să găsesc această conexiune și am ajuns mai degrabă să mă enervez.

Cele două recenzii de astăzi subliniază un lucru deja cunoscut în comunitate: cititorii sunt subiectivi, însă dacă urmăriți argumentele pentru care o carte a fost sau nu pe placul meu, puteți concluziona dacă vi se potrivește. Dacă pe voi nu vă interesează stilul de a scrie, ci doar acțiunea, puteți alege o carte notată cu puține steluțe pe Goodreads pentru că nu m-a încântat stilul, deși am apreciat acțiunea. De aceea, încerc să ofer cât mai multe detalii și să îmi explic părerea legându-mă de toate elementele.

În cazul în care aceste cărți sunt pe gustul vostru, le puteți găsi pe site-ul editurii Art. De asemenea, vă invit să citiți alte recenzii pentru cărțile publicate la această editura (vezi aici recenzii editura Art).

Recenzie: Zgomotul și furia de William Faulkner

Am început cartea aceasta fără să știu nimic despre acțiune, voiam să îl citesc pe Faulkner de mult timp, iar Zgomotul și furia este printre romanele cele mai necunoscute. Plină de avânt, am început să citesc și nu am  reușit să urmăresc firul narativ, să înțeleg evenimentele din punct de vedere cronologic. Am dat vina pe oboseală, pe dispoziție. Am încercat din nou. N-a mers. Apoi am citit câteva recenzii, așa am aflat că prima parte e povestită de un bărbat care suferă de o boală mintală așadar se presupune că totul ar trebui să fie haotic în povestire. Bine că am fost perseverentă, altfel aș fi ratat o carte reușită și mi-ar fi dispărut dorința să îl citesc pe Faulkner.

După cum ziceam, prima parte este povestită de Benjy, acest bărbat de 33 de ani, sensibil și bolnav, incapabil să se exprime și nedreptățit. Persoana în care are încredere și cu care se poate înțelege este Caddy, sora sa. În această parte, ni se livrează fragmente de viață, din trecut și din prezent, conștientizăm că ceva rău s-a întâmplat, însă încă nu aflăm despre ce este vorba. Pentru că Benjy este bolnav, stilul de a scrie i se adaptează, pe alocuri confuz, în alte părți naiv, dureros, furios. Am reușit să trec rapid prin această parte după ce nu m-am chinuit să găsesc o logică.

A doua parte e povestită de Quentin, un tânăr nevrotic din familia Compson cu o pasiune neobișnuită (poate incest?) pentru Caddy. Nici a doua parte nu este ușor de citit, gândurile lui Quentin se prăvălesc peste cititor, avem întreruperi pe fraze, întâmplările sunt date din nou peste cap. Stilul mi s-a părut poetic și fascinant de urmărit, modul de îmbinare al cuvintelor având un rol extrem de important în caracterizarea personajului.

A treia parte îi aparține lui Jason, cinicul familiei, o persoană rece, rațională ce se ocupă de fiica lui Caddy, Quentin. Da, sper că s-a înțeles, o cheamă Quentin. Un nou moment de confuzie pentru mine. Pentru că Jason este obiectiv și nepăsător, stilul se modifică în unul logic, clar, așa aflăm mai multe despre Caddy și fiica ei, despre ceilalți frați. Întâmplările încep să se lege și putem observa cum Quentin (fiica) pornește pe urmele mamei ca atitudine.

A patra parte îi revine autorului, ne îndepărtăm de personaje și înțelegem cum a decăzut atât de mult familia Compson, ce o ține pe linia de plutire (Dilsey, o femeie de culoare puternică, corectă, cu principii).

Înțeleg de ce este ridicat în slăvi acest roman, stilul de a scrie este apropiat de perfecțiune, se schimbă în funcție de fiecare personaj și se adaptează situației. Rareori am întâlnit o capacitate asemănătoare de a scrie și am apreciat-o de la început până la sfârșit (chiar și atunci când mă chinuiam să fac lumină în haos). William Faukner a declarat că e o carte “dată dracului”, cred că e cea mai bună descriere pe care putea să o găsească.

Personajele sunt vii,memorabile, așternute pe hârtie și pompate cu viață prin cuvinte. Nu sunt genul de personaje în pielea cărora ne-ar plăcea să ne găsim, însă sunt genul de caractere pe care trebuie să le cunoaștem. Ne ajută să facem diferența între bine și rău, între cel lovit și cel care lovește. În ceea ce privește acțiunea, cred că modul de construire este genial, deși știi mai puține și primești doar fragmente, impactul este deosebit de puternic.

William Faulker, ne vom întâlni din nou cu siguranță, mai ales că se zvonește că vor mai fi traduse multe cărți la editura Art. Sper că își păstrează capacitatea de a scrie în celelalte volume pentru că e o bucurie pentru un cititor exigent.

Recenzie: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Notă Goodreads: 3 din 5 steluţe

N-a durat mult să mă întorc la umorul lui Hrabal după experienţa cu O singurătate prea zgomotoasă. A doua carte pe listă a fost Vremurile bune de altădată, o colecţie de povestiri cu o copertă cel puţin intrigantă: un salam (probabil unguresc, dacă mă gândesc la conţinut).

Deşi modul de construire a acţiunii şi prezentarea personajelor au fost diferite datorită numărului redus de pagini la dispoziţia autorului, m-am bucurat să regăsesc umorul şi tragicul caracteristic lui Hrabal. Există ceva printre cuvinte care te atrage ca un magnet şi te face să vrei să îl citeşti în continuare pe scriitorul ceh, să vezi ce personaje inedite mai poate pune pe hârtie şi ce le va îndemna să facă (zic îndemna pentru că le lasă suficient de multă libertate astfel încât totul să pară natural şi coerent).Dintre toate povestirile, unele au fost cu adevărat remarcabile: au avut doza recomandată de amuzament şi seriozitate, au introdus câteva personaje hilare, de neuitat.

Bărbatul din Domnul notar este obsedat de moartea sa, vrea să se asigure că lumea îşi va aminti ce caracter minunat a avut, cât de multe a făcut pentru cei din jur aşadar lucrează la discursul de înmormântare, la testament şi la ritualul în sine. În acelaşi timp, o face pe secretara sa să roşească făcând diverse referiri “ruşinoase” sau pe o altă femeie să se acopere din cauza unor priviri insistente. Cea mai amuzantă întâmplare: doi amanţi au rămas încleştaţi în pod şi au fost duşi la spital pentru a fi separaţi după ce unul dintre ei a avut un cârcel (sau ceva asemănător, nu îmi mai amintesc exact). În general, mi s-au părut savuroase veştile de la un vechi client despre alte cunoştinţe ale notarului. Hrabal se pricepe să transforme nişte evenimente nefericire în râsete.

În Romanţă, personajul principal întâlneşte o ţigăncuşă frumoasă foc şi decide să înceapă o relaţie cu ea. Conversaţiile dintre cei doi sunt geniale, iar ea este un personaj plin de viaţă, excelent construit. Un subiect tratat de Hrabal este excesul, sub orice formă ar apărea acesta. În povestirea În grădină întâlnim un bărbat cu o foame intensă, nu se poate abţine să mănânce (în special salam, vezi coperta), dacă o face nu mai poate acţiona normal, iar în Domnul Metek avem un bărbat ce cumpără orice lucru inutil dacă simte că a fost un chilipir.

O altă povestire care mi-a plăcut a fost cea a cârciumarului cu toane, când poftea pe toată lumea înăuntru şi îi ospăta cu bucate alese şi bere rece, când îi trata cu dispreţ şi închidea fără motiv. În paralel, urmărim viaţa pisicilor din cârciumă, Lucinka şi Pavlinka, şi cum sunt ele afectate când cârciumarul închide afacerea.

Pe lângă umorul din fiecare povestiri, am remarcat dorinţa lui Hrabal de a surprinde sufletul ceh, cu bune şi rele. Astfel am reuşit să îmi fac o idee despre cehi, despre ceea ce preţuiesc şi despre ce nu le place. De asemenea, se poate spune cu siguranţă că autorul are o pasiune pentru mâncare bună, bere cu spumă şi pisici alintate. După lectura celor două cărţi, aş zice că mă voi întoarce în spaţiul creat de Hrabal: un loc călduros, sigur, prietenos, cu cehi cu inima simplă, pasionaţi şi iubitori de voie bună, unde drama este înlocuită de amuzament.

În afara cărţilor menţionate la mine, au mai fost traduse la editura Art următoarele: L-am servit pe regele Angliei, Trenuri cu prioritate, Bambini di Praga şi Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi. Speranţa mea este să mai citesc din ele în acest an, dacă nu, cu siguranţă voi reveni în atmosfera hrabaliană (nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar îl pot inventa eu) în 2017.

Recenzie: Pianul mecanic de Kurt Vonnegut

După ce am citit Sirenele de pe Titan și Pianul mecanic, pot spune că îmi plac subiectele abordate de Vonnegut, ironia și modul de prezentare a unor idei, însă încă nu am ajuns în stadiul în care să mă impresioneze și să mă schimbe în vreun fel. Din câte pot observa, alegerile mele privind romanele lui K. Vonnegut par să conducă la o creștere a steluțelor pe Goodreads, așadar am mari așteptări de la Abatorul cinci și Galapagos (ceea ce prezic că voi citi în viitor).

În Pianul mecanic, ne aflăm într-o lume în care roboții controlează tot, ei sunt eficienți, nu comit greșeli, știu exact ce are nevoie economia și care e locul fiecărei persoane. Dacă ești manager sau inginer, ești norocos, ai un loc de muncă bine plătit, poți inventa, dezvolta sau coordona o parte din activități, ai prestigiu și îți este recunoscută capacitatea intelectuală. Dacă nu, primești în continuare un job, dar ești condus spre periferie unde probabil că zaci printr-o cârciumă și te gândești de ce ți-ai pierdut utilitatea. Tânăr fiind, te chinui să obții cele mai bune rezultate la teste pentru a nu ajunge să repari străzi sau să faci parte din armată (fără presiune,  dacă ai ratat testele: La revedere, viitor!). Tehnica este imparțială, obiectivă și știe exact ce are de făcut, fără excepții de la regulă. Acesta este cel mai mare defect al său, nu poate surprinde unicitatea.

Paul Proteus este un tânăr strălucit, foarte inteligent, ce are în față o carieră de invidiat în uzină. Are tot ce s-ar presupune că i-ar trebui: o casă, o soție, faimă. Numai că mai are un prieten, Ed Finnerty,  la fel de inteligent, însă nu atât de dornic să se supună regulilor. De altfel, întreaga societate exclusă începe să se revolte împotriva tehnologiei, iar Ed și (ulterior) Paul vor simți din ce în ce mai mult aceste gânduri de revoltă. Când o întâlnire a mai marilor intelectuali are loc, lucrurile încep să meargă din rău în mai rău. Iar noi vom descoperi niște lucruri despre omenire și ciclicitate.

Îmi place să citesc despre ce ar putea să fie și să observ posibile decizii sau acțiuni ale omenirii, e un studiu interesant asupra capacității noastre de adaptare și de înțelegere a ceea ce ne înconjoară. De asemenea, robotizarea este un concept actual, ce nu ni se pare atât de neobișnuit pentru că este plauzibil să construim o societate unde roboții să facă treburile mai puțin plăcute sau mai dificile. Consecințe? Bineînțeles că ne gândim la ele, însă e posibil să nu putem acoperi toate aspectele. Din acest punct de vedere, Pianul mecanic este o carte de citit, are puterea de a naște dezbateri și idei noi.

În Pianul mecanic, este interesant să vedem cum evoluează relația Paul- soție. Aceasta este o femeie devotată complet societății din prezent, nu concepe să nu respecte regulile, nu înțelege ce ar fi în neregulă cu roboții și tehnologia, este dispusă să facă orice pentru ca Paul să aibă o carieră strălucită, este mai îngrijorată să nu fie privită într-un anumit fel de cei din jur decât să fie înșelată, pe scurt: pare a avea mintea spălată. Nu e capabilă să diferențieze între bine și rău pentru că i s-a spus deja ce a corect și ce nu, ce are voie să facă și ce nu. Nu vrea să piardă poziția sa alegând un nou drum, precum face Ed ( de aceea, nici nu îl place și îl consideră o influență proastă, un pericol pentru situația ei actuală). Kurt Vonnegut nu e prea blând cu femeile în romanul său, nu am găsit niciun personaj care să aibă o personalitate interesantă sau idei deosebite, toate par a fi bune de secretare și atât. În schimb, bărbații se pot revolta, ei pot înțelege lucrurile mai bine, pot gândi singuri, fără ajutorul roboților. În ultima vreme, am început să fiu din ce în ce mai atentă la modul în care autorii tratează genurile, iar în acest caz nu am putut bifa mai nimic.

Pianul mecanic mi se pare o lectură necesară datorită lumii prezentate și ideilor privind tehnica, însă nu mi s-a părut memorabil și nici nu m-a dat pe spate prin stilul de a scrie (ba chiar am reușit să uit că l-am mai citit acum câțiva ani, însă mi-am amintit după câteva pagini citite pentru că mici acțiuni mi se păreau familiare). E genul de roman spre care se fac referințe și care te poate ajuta să înțelegi alte distopii, deci e recomandabil să fie citit. Nu a reușit să îmi schimbe gândirea sau să aducă noutate ( semnificativă). Nu exclud posibilitatea ca Vonnegut să nu fie pe gustul meu, pur și simplu, dar simt nevoia în continuare să îl citesc și să mă dumiresc dacă are loc în categoria de scriitori dragi sau nu.

Editura Art mi-a trimis acest roman spre recenzare, ei au o serie de autor pentru Vonnegut cu următoarele titluri: Sirenele de pe Titan, Pianul mecanic, Galapagos și Abatorul cinci.