Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!

Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.

Recenzie: Înainte de cădere de Noah Hawley

Notă Goodreads: 3 steluțe

Înainte de cădere stătea cuminte în biblioteca mea până când am decis să investighez ce e cu acel accident de avion, ce mister este înfățișat și cu ce soluție. A fost unul din momentele în care am ales lectura în funcție de cum mă simțeam , nu caut des suspansul în romanele mele.

Un avion privat decolează, conținând două familii foarte bogate și un pictor invitat din bunăvoință, neîncadrat în peisajul luxuriant. Șaisprezece minute mai târziu, avionul este în ocean, iar doi supraviețuitori încearcă să răzbată spre uscat. Scott luptă cu forțele oceanului, cu durerea, cu frigul pentru a se salva pe sine și pe băiat, pe JJ. Uită de limite și luptă, încă nu conștientizează ce s-a întâmplat în acel avion. Datorită faptei sale, Scott devine un erou în percepția publică, iar mai târziu un suspect în contextul unei prăbușiri fără explicații.

Ținând cont că doi bărbați cu influență majoră în media și finanțe se aflau în acel avion, unul din ei pus recent sub acuzare pentru spălare de bani pentru țările sub sancțiuni, conspirațiile au găsit terenul propice pentru naștere și propagare. Media nu ezită să arunce cu noroi într-o tragedie, doar pentru a aduna câțiva dolari în plus, suspectul principal ajungând să fie eroul aclamat anterior, circumstanțele apariției lui în avion nu sunt clare, salvarea nu pare credibilă, iar acțiunile lui ulterioare par a fi compromițătoare ( de exemplu, mutarea în case unei miliardare “ușuratice” sau apropierea de mătușa lui JJ). Refacerea după acest eveniment și retragerea nu constituie o soluție pentru presa iscoditoare, în căutarea defectelor, viciilor și a picanteriilor.

Teoriile abundă în absența dovezilor, putea fi un atac terorist, o oportunitate a clienților din țările problematice să impună tăcerea, putea fi disperarea bărbatului pus sub acuzare, putea fi trădare din partea paznicului. Putea fi acel pictor care nu avea ce să caute în lumea distinsă. Treptat, aflăm povestea fiecărui personaj, descoperim detalii din copilăria lor, evenimentele cu impact major, acțiunile înainte de a urca în avion, gândurile despre situația actuală, dezamăgirile, fricile. Posibile motive de a cauza accidentul. Mi-a plăcut să sap în trecutul personajelor, să le analizez, să încerc să le înțeleg și să caut propria mea teorie. Am căutat printre cuvinte o motivație, semnele ce anticipau furtuna. Bineînțeles că m-am înșelat, însă aș vota în continuare varianta mea, ar duce la un final interesant și nu tocmai ușor de acceptat, Voi lăsa numele la sfârșitul recenzie, cu o alertă de spoiler (pentru că voi spune cine NU a cauzat prăbușirea).

După cum știți, pentru mine stilul de a scrie este foarte important, iar acțiunea mai puțin. Înainte de cădere a reușit să îmi stârnească interesul, să mă facă să dau pagină după pagină pentru a afla răspunsuri, chiar dacă la început stilul mă îndepărtase. Dacă un avion obișnuit s-ar fi prăbușit, cauzele ce răsar imediat sunt: defecțiuni tehnice, condiții meteo nefavorabile sau un atac. Cu un avion particular, lucrurile se complică, verificările au fost făcute la sânge, niciun apel de ajutor nu a fost recepționat, iar pe parcurs vor fi dezvăluite multe alte detalii ce te pun pe gânduri. O parte din informații vor fi folosite la final, însă nu în modul imaginat de mine.

Cartea are peste 400 de pagini, aș zice că m-am simțit bine citind ce era între 50 și 370. În general, accept orice final îmi este servit de autor, atât timp cât este măcar parțial plauzibil, întrucât cred că dreptul de a scrie după propria dorință este implantat în respectivul scriitor. Nu încerc să caut alte posibilități, ci mă concentrez pe analiza celei finale ( mai puțin la finalul deschis, unde  născocesc o mie de căi). În cazul acestui roman, menționez doar că aș fi apreciat altceva, mi s-a părut că autorul a vrut cu adevărat să surprindă, însă a făcut asta prin alegerea soluției mai simple. Parcă e păcat să descrii situații complexe și apoi să alegi ce era chiar în fața ta, pus pe tavă și prezentat cu ușurință. Bineînțeles, interpretarea finalului ține de mine și de preferințele mele, așadar este posibil ca alte persoane să se topească de entuziasm (am găsit aceste persoane pe Goodreads, n-ar strica să aruncați o privire și pe acolo pentru mai multe păreri). De asemenea, o recenzie foarte reușită o puteți găsi pe Pălărisme.

Trăgând linie, dacă vă pasionează cărțile din acest gen, puneți mâna pe Înainte de cădere, suspansul se clădește frumos și în cantități considerabile, vă va convinge să vă dedicați timpul pentru a afla răspunsuri. Poate finalul vă va impresiona, poate nu. Rămâne să îmi spuneți.

 

Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte și…

tot aici anunț o noutate:Greșeala fatală, de Sophie Hannah, tot în colecția Suspans.

 

Prolifica scriitoare și poetă britanică Sophie Hannah, supranumită și ”regina thrillerului psihologic”,  revine la editura Nemira cu un nou puzzle pe care cititorii sunt invitați să-l descifreze în paginile cărții.

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

Spoiler

Feriți privirea!

 

 

Răspunsul meu este Maggie. Și da, știu că e greu să o faci vinovată și totodată să pară plauzibil, dar chiar ar fi fost interesant.

Recenzie: Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor de Svetlana Aleksievici

Fără notă pe Goodreads

Atunci când știu că am de scris o recenzie, petrec mult timp gândindu-mă ce aș dori să subliniez, ce impresii vreau să păstrez, ce consider că e important, care este sentimentul general ce mi-a rămas după lectură. Încă de când am început să citesc cartea Svetlanei Aleksievici am știut că îmi va fi incredibil de greu să fiu coerentă și să transmit tot ce am simțit, tot ce am gândit.

Și totuși încerc. Încerc pentru că e important ca mărturiile acestor oameni să ajungă cât mai departe, să putem învăța din greșeli, să aflăm cum putem avea grijă de noi și de ceilalți, să ne asigurăm că nu ne îndreptăm tot spre o situație tragică, însă de o altă natură. Există câteva idei care se repetă în cadrul mărturiilor: datoria față de partid și incapacitatea de împotrivire, obligația de a fi curajos și de a lupta conform cerințelor pentru că faci parte dintr-un popor demn, de admirat, neînțelegerea radiațiilor fie din lipsă de informații, fie din cauză că nu e ceva palpabil, legătura cu pământul și darurile sale și moartea omniprezentă, pierderea, suferința, durerea, regretele, remușcările. În momentul în care soțul este chemat să stingă un incendiu la centrală, el fiind pompier, soția nu se gândește să îl oprească, nu îi propune să fugă cât mai departe pentru că nu știe că omul ei va muri într-o perioadă scurtă, iar ea va face cancer pentru că i-a fost aproape. Când tot ce știi este că războiul e inamicul principal și pământul aliatul cel mai puternic, refuzi să renunți la legumele și fructele ce cresc în grădină doar pentru că ți s-a spus de o anumită radiație. Dar nu se vede, totul crește la fel de frumos!

Ținând cont de toate lucrurile pe care le-am învățat și mediul în care am crescut, deciziile mele într-o situație asemănătoare ar fi cu totul altele, probabil că nu aș fi știut unde să mai plec mai departe, cum să mă feresc cât mai bine și cum să îi iau cu mine pe cei la care țin. Probabil toată țara ar fugi. Ce nu aș face ar fi să mă duc în tricou să arunc radiația dintr-o parte în alta. Iar ei asta au făcut, au lucrat fără echipament de protecție, singuri în fața unei forțe superioare. Diferența de acțiuni provine din lipsa de informații, în principal. Nu au știut ce este acolo de fapt și au fost asigurați că totul e în regulă,  totul e sub control, partidul știe ce e bine și ce nu. Ei erau eroii, însă în curând vor fi morminte (și nici măcar atât, morții radiați erau considerați periculoși chiar și pentru ceilalți morți, deci erau separați). O altă diferență ar fi legătura cu pământul,  în cazul meu nu este atât de puternică încât să ignor un avertisment, nu sunt obișnuită să îmi pun toată încrederea în pământ și să îl văd rodind. Îmi pot imagina că există ceva ce nu pot vedea care totuși are puterea să mă omoare. Radiația îmi este cunoscută, o pot înțelege. Ei nu știau de ea, nu o înțelegeau, nu li s-a spus cum să se protejeze, rezultatul a constat în boli teribile, morți violente, tulburătoare, membri de familie pierduți, incapacitatea de a avea copii sau nașterea de copii morți, bolnavi.

Fiind mărturii, nu câteva cifre din statisticile cuiva, conexiunea între cititor și cel care își expune temerile, pierderile, durerea este mult mai puternică. Nu poți să treci indiferent pe lângă acești oameni cu vieți distruse, cu mintea impregnată de Cernobîl. O categorie aparte de oameni, o categorie separată, neînțeleasă, evitată. Mărturiile acestor oameni sunt țipete de disperare, urmate de tăceri. Când cineva a fost afectat de radiații, ești neputincios, nu îi poți ajuta pe cei pe care îi iubești, fără de care nu poți trăi.

Mă tot gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi fost curajoși, iubitori de partid și de țară, imprudenți și demni?  Tehnologia nu făcea față dezastrului, iar alegerea a fost sacrificiul uman. Mă tot gândesc că e obligatoriu să evităm un astfel de viitor. Că e momentul să nu mai sacrificăm vieți. Non-ficțiunea care mă distruge trebuie să dispară, tulburarea, tragicul să rămână doar în ficțiune. M-a dărâmat cartea asta și m-a apropiat de oameni pe care nu o să îi cunosc vreodată în realitate. Nu are cum să fie notată.

 

Mulțumesc editurii Corint pentru carte, de mult timp era pe lista de citit și aveam nevoie de ea în viața mea.

 

Recenzie: Femeia inventată de Camille Laurens

Notă Goodreads pentru Femeia inventată: 3 din 5 steluțe

Cei de la Nemira îmi îmbunătățesc periodic ziua cu un colet-surpriză, uneori cu alegerile mele, alteori cu recomandărilor lor. Femeia inventată este una din cărțile primite, alături de Floarea albastră și Femei periculoase, despre ea vă voi vorbi astăzi.

Cartea este construită pe trei planuri, o structură pe care nu mi-o imaginasem anterior. Claire este o profesoară divorțată, cu doi copii, ce dorește iubire și dorință în continuare (are 40+ ani, o vârstă la care se presupune că femeile se retrag de pe scena relațiilor). Pentru că lucrurile nu merg prea bine cu iubitul ei, Jo, decide să își creeze un profil de Facebook fals, al unei tinere de 20+, pasionată de artă, cu o situație financiară în declin, dar cu dorință de a construi ceva frumos pentru cariera ei. Va afla ce face el împrietenindu-se cu Chris, un amic ce locuiește cu Jo. Numai că lucrurile evoluează neașteptat, sentimentele pentru Jo pălesc, lăsând loc sentimentelor pentru Chris. Chris răspunde acestor sentimente, însă nu acestei persoane. După ce tragicul se întâmplă, Claire ajunge într-o instituție pentru cei cu probleme mentale unde a doua parte a romanului începe, cea în care citim textul personajului despre cum ar fi putut fi rescrisă povestea ei de dragoste. Prin atelierul de scriere creativă, Claire are oportunitatea să ofere un alt sfârșit (sau poate același final). A treia parte e surprinzătoare, o întâlnim pe Camille, autoarea cărții, arătând “adevărata” desfășurare a evenimentelor. La final ne-am putea întreba ce a fost acolo de fapt, ce a făcut Claire, ce a făcut Chris, ce a făcut Katia, nepoata lui Claire. Pentru că autoarea se joacă între realitate și ficțiune ( de altfel, am înțeles că a fost dată în judecată de fostul soț pentru o altă scriere), este dificil să înțelegem unde e urma de adevăr și unde a imaginație. Și nici nu cred că e necesar să investigăm în amănunt, misterul făcând parte din frumusețea cărții.

Trebuie să recunosc că inițial nu am crezut că această carte va fi pe gustul meu, subiectele moderne (ex. legat de Facebook) nu mă atrag pentru că nu cred că au multe de oferit. Pericolul acestor rețele de socializare este discutat în acest roman, poți crea un profil fals, poți induce pe cineva în eroare, poți construi relații toxice și poți face rău cuiva fără consecințe palpabile (fiind un domeniu relativ nou, nu este reglementat corespunzător). Autoarea merge dincolo de acest subiecte, atingând alte categorii precum feminismul (unde este vocală, atenție, mai ales legat de ceea ce se presupune că ar trebui să facă o femeie, cum ar trebui să arate și când ar trebui să nu mai meargă după dorințe), bolilele mentale și modul în carea acestea sunt percepute (motivul depresiei trebuie să fie logic, altfel nu e serios), sinuciderea (cum ajung oamenii la o soluție atât de disperată), importanța aparenței și a vârstei într-o relație (căci nu i-ar fi plăcut lui Chris la 40+ ani).

Femeia inventată este o lectură ușoară, relaxantă, care pe alocuri ajunge să te surprindă. Exact atunci când mă gândeam că poate devine o lectură prea ușoară pentru a mai fi plăcută, autoarea deschidea un subiect interesant și îl scria bine, mai întorcea o situație și te făcea să regândești ceea ce știai. Dacă nu avea aceste trăsături, n-ar fi primit trei steluțe din partea mea, lecturile relaxante și care nu mă schimbă cu nimic se opresc la două steluțe (ceea ce înseamnă ok în sistemul meu de notare- cred că voi face odată o postare separată legată de cum notez cărțile și de ce par uneori atât de exigentă). Pentru cineva care apreciază elementele moderne într-o carte, este posibil ca acest roman să se afle mult mai sus ca apreciere. Dacă va mai fi tradus ceva, cred că o voi reîncerca pe autoare, am reușit să văd potențial în ea și cred că are oportunitatea de a scoate un roman și mai reușit.

Până atunci, lectură plăcută! Mulțumiri către editura Nemira, următoarea recenzie va fi pentru Floarea albastră avec Novalis.