Melciclopedia de Iulian Tănase la editura Nemira (fragment)

 

Există în România un cântecel care pur și simplu îi scoate din sărite pe melcii codobelci din Melxopotamia: „Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și te du la Dunăre/ Și bea apă tulbure,/ Și te du la baltă/ Și bea apă caldă,/ Și te suie pe copaci/ Și mănâncă la gândaci,/ Și te suie pe buștean/ Și mănâncă leuștean,/ Și te suie pe uluci/ Și mănâncă mere dulci,/ Și te suie pe butoi/ Și mă nâncă usturoi“.

Ori de câte ori aud vreun inconștient lipsit de gust estetic fredonând acest cântecel, codobelcii melxopotamieni se simt insultați în inteligența lor mult peste medie. Sar imediat la bătaie și, cu o directă bine plasată, îi închid gura imprudentului fraier, pe care cine l-a pus să cânte așa ceva!? Codobelcii melxopotamieni sunt, în esența lor, niște revoltați. Spre deosebire de ei, melcii codobelci din România nu se revoltă, lor li se pare normal să fie tratați ca niște melcâini, mesajul acestui cântecel li se pare de-a dreptul inofensiv, pe când codobelcii din Melxopotamia văd în el nu doar o colecție de banalități crase, stupide și, în egală măsură, jignitoare, ci și o tentativă de dresaj. Noi suntem codobelci, spun ei, nu melcâini. Noi suntem melxopotamieni, nouă nu ne spune nimeni să scoatem coarne bourești, noi nu scoatem niciun fel de coarne, nici bourești, nici diavolești, noi scoatem direct cuțitul; nouă nu ne spune nimeni să mergem în cutare loc și să bem apă când tulbure, când caldă, noi bem doar apă limpede și rece; noi nu mâncăm gândaci, și chiar nu mâncăm rahat când spunem că nu mâncăm gândaci; codobelcii români n-au decât să mănânce ce vor ei, ei sunt obișnuiți să stea liniștiți, înșurubați într-o penibilă pasivitate, dar noi nu suntem ca ei, s-a înțeles?!

În Petala de Sud-Est, la graniță cu Bulgaria, se află o numeroasă comunitate de melci cu cochilii de sticlă, transparente. Întreabă un leopard dacă îl deranjează că blana lui e pătată, întreabă o girafă dacă se simte prost că are gâtul atât de lung, întreabă o zebră dacă se simte jenată că seamănă cu o trecere de pietoni. Niciunul nu îți va spune că da. La fel și melcii cu cochilie transparentă – ei niciodată nu au fost altfel, transparența cochiliei e însăși natura lor, și ei nu se arată deloc deranjați de bulgarii care trec granița doar pentru a se holba la ei ore în șir. Bulgarii sunt bulgari, n-ai ce să le faci. La fel cum, în schimb, românii sunt români, și nici lor nu prea mai ai ce să le faci. Transparopodele, cum li se mai spune, sunt fericite atunci când, la adăpostul cochiliilor de sticlă, pot contempla ploaia care îi atinge fără să îi ude, când, la lumina lunii pline, șirul lui Fibonacci, adânc înrădăcinat în cochiliile lor, se transformă într-o spirală de argint. Rămășițele de sticlă pământești ale transparopodelor au mare căutare în Franța, fiind folosite ca recipiente pentru parfumurile cele mai fine. Puțini români și bulgari își permit un parfum franțuzesc îmbuteliat într-o cochilie de sticlă melxopotamiană.

– Sunt foarte frumoase, Zuza, poveștile astea cu melcâini, melhiene, transparopode și așa mai departe… – Da, sunt… Iubesc țara asta. Și-acum, că ești și tu aici, o iubesc și mai tare.

– De ce?

– Nu știu, pur și simplu mă bucur că ești aici.

– Și eu mă bucur…

– Da, te bucuri, dar nu ești prea vesel, nu zâmbești suficient de mult… Asta înseamnă că încă nu ai redevenit copil…

– Crezi asta?

– Sigur că da, eu cred tot ce spun.

– Și crezi că ar trebui să zâmbesc mai mult?

– Da, e obligatoriu.

– Cum obligatoriu?

– Noi suntem obligați prin lege să zâmbim.

– Serios?

– Sigur că serios. Doar că legea e foarte veche și s-a pierdut, dar zâmbetul a rămas. Una dintre vechile legi date de către primii anarhi ai Melxopotamiei privește zâmbetul și zâmbitul. Legea, odinioară scrisă, s-a transformat, în timp, într-o lege nescrisă, dar nu mai puțin respectată. Spre deosebire de vecinii lor români și bulgari, melxopotamienii își zâmbesc unii altora pe stradă și vorbesc de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, pe toate cele trei buze ale lor.

În ultima parte a vieții, după ce și-a recuperat sufletul, melcul Faust a călătorit în România și, la întoarcere, a încercat să înțeleagă de ce românii nu vorbesc, așa cum fac melxopotamienii, cu zâmbetul pe buze, notându-și într-un caiet cu coperte roșii câteva observații:

(1) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că ei nu au trei buze, ca noi.

(2) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că, deși au totuși două buze, e posibil să nu știe să zâmbească. Și e posibil să nu știe să zâmbească pentru că nimeni nu i-a învățat asta.

(3) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că zâmbetul lor se află, poate, pe buza prăpastiei. Buza prăpastiei e a treia buză a gurii lor, probabil.

(4) Deși au două buze (cu care am observat că își pot face foarte bine treaba), și unii chiar se pricep să zâmbească, românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că: (a) zâmbetul lor se află la mare distanță de buze; (b) zâmbetul lor are oroare să intre în contact cu buzele; (c) b uzele lor încă nu au reușit să fie domesticite de zâmbet, deși zâmbetul a încercat în mai multe rânduri să se apropie de ele; (d) î ntre zâmbet și buze există o gravă nepotrivire de caracter; (e) zâmbetul lor este extrem de prudent, motiv pentru care se ferește să se apropie de gură și, implicit, și de buze; (f) toate variantele de mai sus.

(5) Românii nu vorbesc cu zâmbetul pe buze pentru că s-au obișnuit așa. Sau, poate, pentru că se tem că propriul zâmbet fie le-ar putea închide gura, fie le-ar putea mânca gura, tot ce e posibil.

– Cine e Faust? întreabă Melcul Prinț.

– Faust este foarte celebru în Melxopotamia, îi spune Zuza.

– Mai trăiește?

– Unii spun că da, alții că nu.

– Și de ce e celebru?

– Are o poveste de viață extraordinară.

– Mi-o spui?

– O să ți-o spună Melcfisto.

– Cine e Melcfisto? Numele îmi pare cumva cunoscut, de parcă l-aș fi visat…

– Așteaptă și-ai să vezi.

 

Recenzie: Generalul armatei moarte de Ismail Kadare

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe pe Goodreads

Există cărți pe care le-am pus pe lista mea de dorințe pentru că sunt convinsă că vor fi pe gustul meu, dar peste care s-au țesut pânze de păianjen după ce timpul a curs neiertător. Generalul armatei moarte este una dintre ele, dar mă bucur că am reușit într-un final să las noutățile să treacă pe lângă mine și să mă întorc la dorințele vechi, mai ales că știu cât de bine scrie Kadare. În plus, aceasta este cea mai cunoscută operă a lui, deci mă așteptam să fie o lectură reușită.

Un general și un preot pornesc spre Albania cu scopul de a găsi rămășițele soldaților italieni participanți la al Doilea Război Mondial și de a le aduce înapoi în țară, la familiile lor. Au liste, hărți, aprobarea autorităților din Albania, ghizi și ajutoare, mărturii care să îi susțină în această misiune teribilă, obositoare și răscolitoare. Generalul și preotul sunt mânați de un puternic simț al datoriei, simt că fac ceea ce e corect și drept pentru cei care au murit pentru patrie, îi dezgroapă din pământul străin și îi aduce înapoi în mediul familiar. Așa se construiește armata moartă.

Personajele noastre sunt înconjurate de ostilitate, a mediului și a oamenilor. Totul este apăsător, vremea îi împiedică să lucreze corespunzător, îi aruncă într-o amărăciune continuă, în timp ce albanezii par să fi rămas cu resentimente, iar ura e acoperită de un strat foarte subțire, oricând poate reieși la suprafață. În acest mediu ostil, generalul începe să evalueze propria situație, ce anume caută într-o țară străină și cât de mult îi ajută misiunea sa pe soldații din armata sa moartă. Pe parcursul lecturii, aflăm povestea unor soldați ce au trădat cauza și s-au angajat ca slugi pentru albanezi, pentru a scăpa de furia unui război necruțător.

Subiectul este greu digerabil, vorbim despre dezgroparea unor  soldați morți pentru a-i înapoia unor familii ce nu mai au speranțe să îi vadă întorși cu bine de pe front. Cititorul are fiecare mușchi încordat și simte atmosfera tensionată din oricare etapă a misiunii nobile, în parte datorită subiectului și atmosferei din această țară misterioasă, în parte datorită stilului de a scrie, Kadare construiește imagini răscolitoare și portretizează misiunea în culori întunecate, al sângelui vărsat inutil.

Este interesant de urmărit cum îi descrie Kadare pe albanezi, sunt un popor misterios din punctul de vedere al străinilor, un popor relativ ușor de învins, însă se dovedește că sunt duri, perseverenți, necruțători, curajoși, răzbunători în unele cazuri. Sunt genul de oameni care nu acceptă înfrângerea, care luptă până în ultima secundă și care țin foarte mult la teritoriul lor, la identitatea lor.

În concluzie, Generalul armatei moarte este o carte ce explorează tema războiului și oferă o imagine apăsătoare a urmărilor, totul petrecându-se într-o Albanie neprietenoasă, ce cuprinde o frumusețe teribilă. Este o carte pentru care cititorul trebuie să se pregătească, fiind încărcată cu amărăciune,  cu sentimentul de singurătate și inutilitate. În fond, misiunea este nobilă cu adevărat?

Mulțumesc, Libris!

Recenzie: Un proiect sângeros de Graeme Macrae Burnet

Notă: 4 din 5 steluțe

Există trei motive pentru care am ales să citesc Un proiect sângeros de Graeme Macrae Burnet:

1. Este finalist Man Booker din 2016, un premiu în care am încredere și pe care îl urmăresc în fiecare an

2. Are acțiunea plasată în Scoția, o țară care mă fascinează și spre care am plănuită o vacanță în curând (pumnii strânși)

3. Face parte din colecția musai, consider că e cu adevărat musai să citesc tot ce apare aici (am mai citit Viață după viață și Vegetariana)

Așadar am pornit cu așteptări ridicate și mă bucur tare mult că acestea au fost îndeplinite. În romanul Un proiect sângeros, aflăm de la început că o crimă tragică a avut loc, făcută de un tânăr aparținând unui sat din Highlands, cu foarte puțini locuitori (cred că erau 6-7 căsuțe). Citim întâi câteva declarații ale locuitorilor și anchetatorilor, declarații care se contrazic și care ne dau o idee vagă despre ce s-a întâmplat. Partea cea mai lungă este confesiunea lui Roderick Macrae unde descoperim cum s-a născut și evoluat un conflict ce pare să fi dus la crimă. De asemenea, este descrisă familia lui Roderick din perspectiva unui copil inocent, este detaliat traiul în acel sat izolat, aflăm cât de absurde erau regulile de pe domeniu și ce răsplată era oferită după multă muncă. Evident, întâmplările sunt din ce în ce mai întunecate, culminând cu detalierea grafică a crimei. Cartea conține rapoarte medicale, extrem de tulburătoare, fragmente din Călătorii în ținuturile mărginașe ale nebuniei, o scriere a unui om ce l-a analizat pe criminal cu ajutorul științei și a tras propriile concluzii și procesul, unde aflăm dacă Roderick este declarat vinovat sau nevinovat.

Cititorul intră în această lume odată cu declarațiile locuitorilor, nu știm pe cine să credem și pe cine nu, nu avem suficiente informații să ne dăm seama ce crimă a avut loc și de ce. După care Roderick apare, iar povestea lui pare a fi tipică pentru un tânăr dintr-o familie obișnuită, cu bune și rele, cu griji și bucurie, cu necazuri și perioade liniștite. Este inocent, naiv, stângace, iar uneori acțiunile lui sunt interpretate în mod eronat, era surprins în momentul nepotrivit sau sub influența nepotrivită. Se îndrăgostește și află cum se poate eșua. Pe de altă parte, citim cum înfăptuiește crimele, cititorul este lovit în moalele capului. Mi-a plăcut că autorul a oferit acele declarații pasagere, iar secțiunea cea mai lungă este dedicată lui Roderick, astfel încât să ne putem apropia de el, să aflăm mai multe detalii despre acțiunile sale și să dezvoltăm compasiune. Am citit partea finală în care el descria proiectul sângeros, am trecut prin rapoartele medicale și mi s-a oprit inima. Comparația între cele două a fost mai tulburătoare decât mi-aș fi putut imagina. Este evident că autorul încearcă să ne trimită pe diverse rute, chiar am apreciat modul în care a condus acțiunea, fără a se impune prea mult și fără a exagera, a ales subtilitățile și nu a jignit inteligența cititorului. Oferă indicii, dar și libertate.

Un alt plus al romanului este că stilul de scriere, te captivează, îți menține interesul, te face să te atașezi de personaje și te emoționează. Te face să fii un participant în mica lume din Highlands, atunci când ai toate informațiile și ți-ai format o opinie, urmărești procesul de parcă ar fi al tău. Îți dorești să iasă verdictul care ți se pare ție corect. Ce mi se pare cel mai puternic element al romanului este că deși cred că știu dacă Roderick este vinovat sau nu, oarecum am remușcări pentru că am ales astfel, sunt conștientă că poți săpa prin text să cauți argumente pro și contra pentru orice decizie.

Un proiect sângeros nu seamănă cu nicio carte citită de mine până acum, este cu adevărat un roman musai de citit pentru că se va juca cu emoțiile voastre și vă va face să vă întrebați dacă ați înțeles lucrurile în mod corect. Mai am puțin și l-aș chema pe autor la un interviu, să ne lămurească verdictul corect. Poate nici el nu știe.

Mulțumiri către Libris pentru acest exemplar.

Recenzie: Ocolul zilei în optzeci de lumi de Julio Cortazar

Ocolul zilei în optzeci de lumi m-a atras imediat prin titlu, mi-a adus aminte atât de slăbiciunea pentru Jules Verne de când eram o cititoare la început de drum, cât și de universul în care Cortazar m-a introdus prin Axolotul. Povestiri cu cronopi și glorii. Planul meu include mai multe cărți scrise de Cortazar, am impresia că am descoperit un scriitor extrem de bun. Nu știu dacă e doar o impresie, dar părerea mea este că se vorbește foarte puțin despre Cortazar, în România și în străinătate, față de cât ar merita.

Ocolul zilei în optzeci de lumi este o colecție de gânduri ale autorului sub diverse forme: recenzii, povestiri, poeme, discuții, iar textul este însoțit de imaginile potrivite. Bineînțeles, toate sunt bine cufundate în realism magic și în combinații fascinante de cuvinte, după cum eram deja obișnuită din lectura precedentă. Una din lecturile care mi-a plăcut este Mângâierea cea mai profundă, în care personajul principal începe să se afunde în podea, în pământ puțin câte puțin. Nimeni din jur nu pare să observe că picioarele lui dispar sub podea, totul este sub control, așa că el ridică din umeri și își duce viața mai departe. De asemenea, textele lui despre nebunie mi se par foarte reușite, atunci când ești cronopiu (o caracteristică specifică lui Cortazar) cei în toate mințile par a fi niște ciudați.

Sunt două puncte pe care aș vrea să le deschid în această recenzie: stilul și imaginația. Pablo Neruda spune:

Cine nu citește Cortazar este condamnat. A nu-l citi este o boală gravă, invizibilă, care în timp poate avea consecințe groaznice.

În timpul lecturii, m-am tot gândit cum a reușit autorul să adune acele idei, cât de puternică și dezvoltată este imaginația lui dacă ne poate încânta atât de mult. Nu am găsit răspunsul, ideile lui mi se par geniale, sunt genul de imagini pe care nu le-ai fi putut vedea înainte de lectură, dar care par normale, obișnuite, ușor de acceptat după ce intri în lumea lui Cortazar. Prin intermediul cărții, este construit un univers legat de al nostru și totuși diferit, unde cititorul privește conceptul de normalitate răsturnat, unde mintea este eliberată.

Iar acum trecem la al doilea punct, stilul. Dacă aș scrie vreodată, mi-ar plăcea să scriu la fel ca prietenul nostru, Cortazar. Stăpânește atât de bine cuvintele, se joacă atât de frumos cu ele, le combină, le răstoarnă, le modifică, le schimbă sensul, încât lectura devine un entuziasm fără oprire pentru cititor. Trebuie neapărat să colectez celelalte cărți scrise de el, mai ales că Art are seria de autor Cortazar.

Spre finalul recenziei, o mică recomandare pentru cei care au fost convinși de pasiunea mea pentru Cortazar. Opinia mea este ca întâi să citiți povestirile și romanele scrise de acest autor, după aceea să reveniți la Ocolul zilei în optzeci de lumi pentru a descoperi sursa ideilor din cărțile precedente. Cred că voi face același lucru, voi mai citi 4-5 cărți (printre care neapărat să se afle Șotron), după care mă voi întoarce la aceasta. Dacă nu sunteți familiari cu universul Cortazar, este posibil ca lectura să nu reușească să vă atragă.

 

 

Recenzie: Sentimentul unui sfârșit de Julian Barnes

 

Notă Goodreads: 2.5 din 5 steluțe

Cu Barnes, niciodată nu știu cum iese. După prima carte, am zis că pe mine mă depășește discursul lui și că n-am de ce să mă întorc la el. M-am întors totuși și am găsit o plăcere vinovată în modul în care construiește el cuplurile. Uneori bifează căsuțe cât să treacă testul, alteori completează pe lângă, însă cu siguranță pot spune că este un autor inteligent, care scrie binișor și care este concentrat pe toate gândurile posibile sau imposibile ale personajului. Spun asta după ce am adunat câteva titluri pe lista mea: Iubire etc., Trois, Nimicul de temut (probabil preferata mea), Cafe au lait și Papagalul lui Flaubert (citită acum o viață și jumătate). Iar acum, vorbim despre ultimul titlu adăugat: Sentimentul unui sfârșit.

Personajul principal, Tony Webster, rememorează ce a făcut și simțit în viața asta, își aduce aminte de o poveste de dragoste și încearcă să înțeleagă de ce a primit o anumită scrisoare. Totul bine și frumos până când ne dăm seama că el povestește toate acestea fie cu ajutorul unei memorii care a mai făcut corecții pe ici, pe colo, în punctele esențiale, fie că el ne vrăjește în mod intenționat pentru a ne trimite la alte concluzii. Bineînțeles, avem niște încurcături amoroase a la Julian Barnes, dar nu știm să le descurcăm fără ajutorul personajului nostru, iar el nu e în totalitate sincer. Nu voi detalia acțiunea pentru că v-aș strica toată bucuria, dar vreau să menționez că după terminarea lecturii puteți căuta pe Goodreads câteva interpretării ale întregii situații, este una care mie mi-a plăcut foarte mult și la care eu nu mă gândisem inițial ( în secțiunea de discuții #What do people think of the ending?# scrisă de Matt). Cred că 0.5 steluțe i le datorăm lui Matt pentru că m-a făcut să fiu entuziasmată față de câteva finaluri posibile.

Deoarece am menționat că există mai multe metode de analiză a ceea ce s-a întâmplat, pornind de la încredere totală în Tony până la incertitudine legată de fiecare cuvințel rostit de el, se înțelege că dacă doriți claritate și explicații, Sentimentul unui sfârșit nu e pentru voi. Mie mi-a plăcut să analizez tot ce s-a întâmplat, însă nu pot spune că muream să aflu răspunsul final. Deși cartea este scrisă acceptabil și este ușor de citit, nu a reușit să mă impresioneze, să mă macine la luni bune după lectură sau să mă schimbe cu ceva. După cum arată nota de pe Goodreads, este o carte ok, bună de citit dacă nu ai alte cărți prioritizate care pot avea un impact mai mare asupra ta. Dar parcă nici nu l-aș ocoli pe Barnes, există potențial, însă bănuiesc că nu poate nimeri de fiecare dată. Sunt curioasă dacă Cu ochii larg deschiși sau Zgomotul timpului sunt la nivelul cărții Nimicul de temut.

Concluzionând, Sentimentul unui sfârșit este o carte de ales pentru cei interesați de Man Booker, pentru fanii lui Barnes, pentru cei care au relație love-hate cu Barnes (mă dau exemplu aici), pentru cei în căutarea unui final potrivit sau a unei lecturi ușoare. Mi-aș dori să aflu care este cartea voastră preferată scrisă de Barnes, poate îmi mai schimb unele păreri.

Lecturi frumoase!

 

Mulțumiri către editura Nemira!