Recenzie: Un cal intră într-un bar de David Grossman

Notă Goodreads: 3 steluțe

Un cal intră într-un bar se desfășoară pe parcursul a câteva ore, a unui show de stand-up unde personajul principal își dezvăluie povestea. Nu este o poveste fericită, nu este o adunătură de glume menite să întrețină publicul și cititorii, Dovală își desprinde masca de pe chip cu furie, cu entuziasm, cu teamă, cu speranță și pictează un trecut eșuat, plin de dezamăgiri.

Violența poveștii încurcă publicul, nu înțeleg când momentul e regizat și când real, nu știu dacă e de râs sau de plâns. Sunt hipnotizați și confuzi în același timp. Publicul este obișnuit ca cel din fața lor să îi asalte cu glume, să arate doar partea plăcută a vieții și să nu intre prea mult în detalii privind viața personală. Atunci când personajul se lovește, se ceartă, se scufundă în mizerie și dispreț, reacțiile posibile sunt: plecarea din sală, privitul în jos, ignorând ceea ce tocmai s-a întâmplat sau un râs timid, din politețe.

Nici cititorul nu este menajat, povestea lasă un gust amar și o dorință de a te opri din ascultat, de a vedea atât de clar vulnerabilitatea cuiva. La acest moment, ajutorul, bunătatea, generozitatea nu mai pot face schimbări în destinul personajului principal, iar se scenă se distrează neputința și tristețea crudă. O lectură rapidă, însă cu siguranță nu ușoară, mi s-a părut greu să revin la lectură, greu să revin în poziția incomodă a privitorului.

Dovală dorește să creeze o platformă prin care își poate spune povestea, cu riscul de a pierde aprecierea și aplauzele publicului. Pentru acest scop, emoțiile trebuie să fie brute, aruncate într-un mediu instabil, caracteristici ce nu sunt specifice unei seri relaxate pentru stand-up. Publicul este ținut în stare de alertă, pauzele de respirații liniștite sunt rare, absorbite imediat de spectatori.

Deși este scris bine și are un subiect neobișnuit într-un cadru nou, Un cal intră într-un bar n-a reușit să mă impresioneze în totalitate. Nu pot spune că m-am conectat integral la povestea personajului principal, am simțit că un element lipsește, că ar fi putut exista mai multă claritate. Nu știu dacă această depărtare, răceală față de personaj a fost intenționată sau nu, însă în cazul meu a rezultat în mai puține steluțe oferite. Ceea ce nu înseamnă că e o carte de tăiat de pe lista de dorințe, ci doar că din punctul meu de vedere ar fi loc de îmbunătățire deoarece potențial există.

 

Mulțumiri către Libris!

 

Recenzie: Aleph de J.L. Borges

Notă Goodreads: 3 steluțe

Acum câteva săptămâni, am finalizat un curs online oferit de Harvard pe tema World literature, unul dintre autorii studiați fiind Borges. Toate informațiile din curs mi-au făcut poftă să îl recitesc pe Borges, zis și făcut. Notițele făcute de mine spun că am mai citit Cartea de nisip, Istoria universală a infamiei și Cartea ființelor imaginare, din păcate nu îmi aduc aminte ce conțineau sau la ce moment le-am citit, bănuiala mea este că au trecut vreo 4-5 ani cel puțin. De data aceasta, am ales o cărticică apărută în colecția Top 10+: Aleph.

Aleph este o colecție de povestiri pe tema morții, a dublului, a identității. Personajele sunt volatile, istoria lor se rescrie pe măsură ce cititorul parcurge paginile, acesta din urmă riscă să fie blocat în aceleași aparențe ca personajele descoperite. Autorul folosește în povestirile lui labirintul, tigrul, moneda ca simboluri puternice, recurente. De asemenea, obișnuiește să transforme elementele familiare, adevărurile cunoscute la acest moment în ceva cu totul nou, în altceva. Îi oferă un sens nou, păstrând în același timp sensul vechi, cunoscut nouă. Acest stil mi-a amintit de Cortazar, el face jocuri similare de cuvinte și înțelesuri.

Fiind o colecție de proză scurtă, este de așteptat ca fiecare povestire să îmi placă într-o măsură mai mare sau mai mică. În general, cele care mergeau mai departe cu fantasticul, cu răsturnările de perspectivă, cu rescrierea obișnuitului au fost cele care mi-au plăcut cel mai mult, cele care mi s-au părut interesante. Aș menționa Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, Emma Zunz, Cealaltă moarte, Zahirul, Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său și Aleph.

Și-acum trecem la parte controversată a recenziei. M-am bucurat de experiența lecturii, stilul de a scrie a lui Borges este pe placul meu, tehnica este impecabilă. Este evident că autorul are ideile bine puse la punct, că știe să se joace cu ele și să capteze atenția cititorului. Povestirile sale sunt inteligente și bifează aproape toate cerințele mele pentru o lectură reușită. Dar nu sunt memorabile. Ba chiar aș spune că se uită foarte repede, deși mi-au plăcut multe dintre ele, nu am reținut subiectul, întâmplările, detaliile. Am reținut în schimb că stilul e bun și că autorul se pricepe să refacă ceea ce e banal, mi-am dorit să păstrez plăcerea lecturii și mai târziu. Aș fi curioasă dacă altcineva a observat același fenomen atunci când îl citea pe Borges, să știu dacă e ceva caracteristic doar mie, dacă povestirile lui au ceva ce le face ușor de uitat pentru mine.

Pentru că mi-a plăcut stilul, cel mai probabil mă voi reîntoarce la Borges mai târziu (îmi voi pregăti notițele astfel încât să nu mai uit atât de ușor). Până atunci, lecturi plăcute!

 

Mulțumesc, Libris, pentru pachetul de cărți trimis!

Recenzie: Why I write de George Orwell

George Orwell este unul din scriitorii mei preferați datorită modului prin care își prezintă ideile, întotdeauna mi se pare că prezintă ceea ce știam deja că e adevărat, real, însă fără ajutorul lui n-aș fi văzut niciodată lucrurile atât de limpede. Caracteristica aceasta este evidentă în Aspidistra să trăiască, unde autorul explorează puterea banilor, capacitatea lor de a influența comportamentul personajului principal, rolul societății. Pe măsură ce citeam, îmi dădeam seama că așa gândisem până atunci despre acest subiect, numai că nu făcusem niciodată o formulare clară a opiniilor mele. Nu așa bine cum o face Orwell, un maestru al cuvintelor.

Cartea conține: Why I write, The lion and the unicorn, A hanging și Politics and the English language. Astfel, Orwell trece prin mai multe subiecte: dorința de a scrie și motivele ce o explică, ce este specific englezilor, războiul, tipuri de ideologii, ce ar trebui făcut în legătură cu India, politici existente, legătura dintre limba engleză și ceea ce transmit politicienii, ce înseamnă un discurs bun. Orice subiect este abordat direct, cu ironie, cu scopul de a obține schimbare chiar dacă unii ar fi loviți de puterea argumentelor lui. Este ușor să îți dai seama că autorul este o persoană informată, educată, inteligentă și preocupată, dornică să lase o moștenire.

Why I write este un scurt eseu prin care putem afla motivația lui Orwell de a scrie, putem arunca o privire în intimitatea unui scriitor. Deseori consider natural faptul că autorii scriu, este de la sine înțeles că au această dorință de a umple pagini pentru a fi parcurse de mine și de alți cititori, că au pasiune și voință, că ei prețuiesc scrisul la fel cum prețuiesc eu cititul. Orwell mi-a amintit că motivația diferă, că este bine să facem legătura între cauză și opera rezultată. Tot el mi-a amintit că ar fi bine să îi citesc pe autorii care vor schimbare, care se încumetă să scrie despre politici, care aleg o parte și știu cum să o promoveze. Mai ales în contextul actual, e important să dăm putere cărților cu subiect politic și autorilor curajoși.

The lion and the unicorn are ca temă principală războiul, conflictul, însă Orwell nu ezită să discute despre trăsăturile englezilor, despre modul lor de a rezolva lucruri. Ironia, tăria de caracter, istețimea sunt prezente în orice clipă. Partea cea mai atractivă pentru mine a fost legată de situația din India, ce crede G.O. că ar fi de făcut în cazul ei, spre binele ambelor țări. Nu mai puțin interesante erau opiniile despre un război ce era în curs de desfășurare, în timp ce pentru noi face parte deja din istorie.

În Politics and the English language, Orwell lasă să iasă la iveală toate supărările sale legate de folosirea incorectă a limbii engleze, în special în cazul politicienilor. Cuvinte pompoase, fără semnificație, fără sens sunt alese pentru a ascunde adevărul, pentru a nu fi ușor de înțeles, pentru a crea discursuri goale. Autorul scoate toate armele pentru a ataca discursul fără substanță și astfel a creat câteva pagini care dau de gândit. Ne îndeamnă să ne gândim la modul în care alegem cuvintele, să fim siguri că alegem înțelesul, nu estetica. Pot vedea cum a pus în aplicare această idee în cadrul romanelor sale, poate de aceea ele par desprinse din realitate.

Why I write este o colecție potrivită pentru cei care l-au citit pe Orwell, pentru cei ce au dezvoltat un interes pentru scris, citit, limbă, cuvinte, idei, pentru cei ce vor să descopere câteva păreri despre război, despre națiuni, despre politici. Era una din cărțile din Great ideas pe care le pândeam, mă bucur că am reușit să ajung atât de repede la ea, în ciuda unui wishlist enorm.

Cartea o găsiți pe site-ul Books Express, lecturi frumoase!

 

 

Recenzie: A vindication of Rights of Woman de Mary Wollstonecraft

Notă Goodreads: 3 din 5 steluțe

Anul acesta am citit câteva cărți contemporane ce aveau ca subiect principal feminismul, mi-a plăcut să mă documentez și să descopăr cât mai multe perspective pentru a-mi forma o opinie informată. Exista un gol pe care încă nu îl umplusem, citisem doar cărți scrise recent, cu aspecte unde mă puteam identifica ușor și nu străbătusem decât în treacăt teritoriul feminismului timpuriu. Soluție: A vindication of the rights of woman de Mary Wollstonecraft, o cărticică apărută în colecția Great ideas de la Penguin (minunată colecție, atent alcătuită, cu o mulțime de titluri atractive).

Putem băga mâna în foc că Mary W. era foarte pasionată de acest subiect, tot discursul este dinamic, puternic, convingător, de neoprit. Este pregătită să înceapă revoluția drepturilor femeilor, luptă cu argumente, cu entuziasm, cu speranțe, cu furie, cu logică și cu încredere. Am apreciat foarte mult energia ei și m-a convins că este o figură bad ass din istorie, una despre care mi-aș dori să citesc mai multe.

Ideile prezentate în această carte nu sunt noi, însă pentru acea perioadă erau cu totul scandaloase. Scopul principal al femeilor era căsătoria, iar toate acțiunile lor erau îndreptate spre a asigura acest pas. În general, reușeau nu prin inteligență, prin simț practic, prin raționament, ci prin aparențe, prin cine e cea mai drăguță din împrejurimi. Această atitudine le transformă în femei dependente, slabe, ce nu progresează și ce nu își folosesc capacitățile la maxim. Soluția evidentă este educația, Mary W. susține că nu te poți aștepta să ai o societate ce progresează dacă nu ajuți la educația a jumătate din populație. Femeile ar trebui să aibă aceleași oportunități astfel încât să se apropie de trăsăturile pozitive specifice bărbaților, să devine prietenele acestora și să dea o mână de ajutor în situațiile practice, unde intelectul este scala de apreciere. Astfel ele vor deveni mame, surori, fiice mai bune, vor fi cetățeni respectați.

De asemenea, autoarea înțelege că lupta este zadarnică dacă bărbații nu sunt implicați în ea, cei care au puterea decid dacă o împart sau nu, așadar discursul ei este deseori însoțit de argumente legate de ridicarea femeilor de la statutul de copil cu toane la cel de persoană respectată, independentă și inteligentă, capabilă să participe la discuțiile bărbaților, capabilă să conducă o casă și să educe mai departe.

Mary W. este dură, directă, puternică, atunci când atacă idei ce nu au baze solide, dar sunt prezentate ca adevăruri absolute, atunci când critică faptul că jumătate din populație este ignorată și împinsă pe o treaptă inferioară, atunci când realizează că nu toate femeile vor să renunțe la privilegiile dependenței. Mi-a plăcut că mi-am putut imagina cu ușurință care ar fi fost problemele feminismului în acea perioadă, ce tipuri de femei ar fi existat, cum ar fi fost tratate, ce obstacole ar fi apărut. Este posibil ca ficțiunea să mă fi ajutat, fiind deja familiarizată cu perioada, însă nu pot ignora meritul autoarei, mereu cu argumentele și logica bine puse la punct.

După cum spuneam, aceste puncte nu sunt noi, însă este interesant de urmărit cum erau primele scrieri feministe, ce probleme observau și ce soluții dădeau. Este interesant de urmărit ce probleme au rămas nerezolvate, după zeci de ani trecuți. Bineînțeles, nu ne putem aștepta ca una din primele scrieri feminine să cuprindă toate aspectele, să aibă o soluție finală și totul să se oprească acolo. Nu sunt de acord cu o parte din afirmațiile ei tocmai pentru că această mișcare a evoluat, acum cuprinde mult mai multe aspecte și progresul societății ne permite să ne putem mai multe întrebări legat de modul în care facem lucrurile. Totuși, începutul este bun, este revoluționar pentru vremea lui, mai ales că Mary W. sesizează faptul că puține femei sunt reprezentate în societate, că un loc de muncă respectabil și productiv ar fi un aspect pozitiv pentru ambele sexe. Aceeași idee am regăsit-o în lucrări recente precum Everyday Sexism.

M-am lungit la vorbă în această recenzie, totuși menționez că de la această carte pot porni o multitudine de subiecte, dezvoltate mai mult decât o pot face eu aici. Dacă vă interesează subiectul și sunteți dispuși să treceți printr-un stil de scriere nu tocmai ușor, vă recomand să alegeți această carte, este punctul de pornire al feminismului. Cu siguranță veți putea simți pasiunea autoarei și veți pleca cu întrebări și posibile răspunsuri.

Cartea o puteți găsi pe site-ul Books Express, cărora le mulțumesc pentru pachetul foarte frumos aranjat pe care mi l-au trimis. Lecturi frumoase!

Melciclopedia de Iulian Tănase la editura Nemira (fragment)

 

Există în România un cântecel care pur și simplu îi scoate din sărite pe melcii codobelci din Melxopotamia: „Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și te du la Dunăre/ Și bea apă tulbure,/ Și te du la baltă/ Și bea apă caldă,/ Și te suie pe copaci/ Și mănâncă la gândaci,/ Și te suie pe buștean/ Și mănâncă leuștean,/ Și te suie pe uluci/ Și mănâncă mere dulci,/ Și te suie pe butoi/ Și mă nâncă usturoi“.

Ori de câte ori aud vreun inconștient lipsit de gust estetic fredonând acest cântecel, codobelcii melxopotamieni se simt insultați în inteligența lor mult peste medie. Sar imediat la bătaie și, cu o directă bine plasată, îi închid gura imprudentului fraier, pe care cine l-a pus să cânte așa ceva!? Codobelcii melxopotamieni sunt, în esența lor, niște revoltați. Spre deosebire de ei, melcii codobelci din România nu se revoltă, lor li se pare normal să fie tratați ca niște melcâini, mesajul acestui cântecel li se pare de-a dreptul inofensiv, pe când codobelcii din Melxopotamia văd în el nu doar o colecție de banalități crase, stupide și, în egală măsură, jignitoare, ci și o tentativă de dresaj. Noi suntem codobelci, spun ei, nu melcâini. Noi suntem melxopotamieni, nouă nu ne spune nimeni să scoatem coarne bourești, noi nu scoatem niciun fel de coarne, nici bourești, nici diavolești, noi scoatem direct cuțitul; nouă nu ne spune nimeni să mergem în cutare loc și să bem apă când tulbure, când caldă, noi bem doar apă limpede și rece; noi nu mâncăm gândaci, și chiar nu mâncăm rahat când spunem că nu mâncăm gândaci; codobelcii români n-au decât să mănânce ce vor ei, ei sunt obișnuiți să stea liniștiți, înșurubați într-o penibilă pasivitate, dar noi nu suntem ca ei, s-a înțeles?!

În Petala de Sud-Est, la graniță cu Bulgaria, se află o numeroasă comunitate de melci cu cochilii de sticlă, transparente. Întreabă un leopard dacă îl deranjează că blana lui e pătată, întreabă o girafă dacă se simte prost că are gâtul atât de lung, întreabă o zebră dacă se simte jenată că seamănă cu o trecere de pietoni. Niciunul nu îți va spune că da. La fel și melcii cu cochilie transparentă – ei niciodată nu au fost altfel, transparența cochiliei e însăși natura lor, și ei nu se arată deloc deranjați de bulgarii care trec granița doar pentru a se holba la ei ore în șir. Bulgarii sunt bulgari, n-ai ce să le faci. La fel cum, în schimb, românii sunt români, și nici lor nu prea mai ai ce să le faci. Transparopodele, cum li se mai spune, sunt fericite atunci când, la adăpostul cochiliilor de sticlă, pot contempla ploaia care îi atinge fără să îi ude, când, la lumina lunii pline, șirul lui Fibonacci, adânc înrădăcinat în cochiliile lor, se transformă într-o spirală de argint. Rămășițele de sticlă pământești ale transparopodelor au mare căutare în Franța, fiind folosite ca recipiente pentru parfumurile cele mai fine. Puțini români și bulgari își permit un parfum franțuzesc îmbuteliat într-o cochilie de sticlă melxopotamiană.

– Sunt foarte frumoase, Zuza, poveștile astea cu melcâini, melhiene, transparopode și așa mai departe… – Da, sunt… Iubesc țara asta. Și-acum, că ești și tu aici, o iubesc și mai tare.

– De ce?

– Nu știu, pur și simplu mă bucur că ești aici.

– Și eu mă bucur…

– Da, te bucuri, dar nu ești prea vesel, nu zâmbești suficient de mult… Asta înseamnă că încă nu ai redevenit copil…

– Crezi asta?

– Sigur că da, eu cred tot ce spun.

– Și crezi că ar trebui să zâmbesc mai mult?

– Da, e obligatoriu.

– Cum obligatoriu?

– Noi suntem obligați prin lege să zâmbim.

– Serios?

– Sigur că serios. Doar că legea e foarte veche și s-a pierdut, dar zâmbetul a rămas. Una dintre vechile legi date de către primii anarhi ai Melxopotamiei privește zâmbetul și zâmbitul. Legea, odinioară scrisă, s-a transformat, în timp, într-o lege nescrisă, dar nu mai puțin respectată. Spre deosebire de vecinii lor români și bulgari, melxopotamienii își zâmbesc unii altora pe stradă și vorbesc de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, pe toate cele trei buze ale lor.

În ultima parte a vieții, după ce și-a recuperat sufletul, melcul Faust a călătorit în România și, la întoarcere, a încercat să înțeleagă de ce românii nu vorbesc, așa cum fac melxopotamienii, cu zâmbetul pe buze, notându-și într-un caiet cu coperte roșii câteva observații:

(1) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că ei nu au trei buze, ca noi.

(2) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că, deși au totuși două buze, e posibil să nu știe să zâmbească. Și e posibil să nu știe să zâmbească pentru că nimeni nu i-a învățat asta.

(3) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că zâmbetul lor se află, poate, pe buza prăpastiei. Buza prăpastiei e a treia buză a gurii lor, probabil.

(4) Deși au două buze (cu care am observat că își pot face foarte bine treaba), și unii chiar se pricep să zâmbească, românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că: (a) zâmbetul lor se află la mare distanță de buze; (b) zâmbetul lor are oroare să intre în contact cu buzele; (c) b uzele lor încă nu au reușit să fie domesticite de zâmbet, deși zâmbetul a încercat în mai multe rânduri să se apropie de ele; (d) î ntre zâmbet și buze există o gravă nepotrivire de caracter; (e) zâmbetul lor este extrem de prudent, motiv pentru care se ferește să se apropie de gură și, implicit, și de buze; (f) toate variantele de mai sus.

(5) Românii nu vorbesc cu zâmbetul pe buze pentru că s-au obișnuit așa. Sau, poate, pentru că se tem că propriul zâmbet fie le-ar putea închide gura, fie le-ar putea mânca gura, tot ce e posibil.

– Cine e Faust? întreabă Melcul Prinț.

– Faust este foarte celebru în Melxopotamia, îi spune Zuza.

– Mai trăiește?

– Unii spun că da, alții că nu.

– Și de ce e celebru?

– Are o poveste de viață extraordinară.

– Mi-o spui?

– O să ți-o spună Melcfisto.

– Cine e Melcfisto? Numele îmi pare cumva cunoscut, de parcă l-aș fi visat…

– Așteaptă și-ai să vezi.