Recenzie: Mica enciclopedie Hygge

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe

Nu obișnuiesc să citesc cărți aflate în trend, însă pentru hygge am făcut o excepție, îmi place conceptul și aș fi vrut să aflu mai multe despre el. Pentru cine nu știe deja, hygge este un fel de stare de relaxare, calm, împăcare, cuprinde activitățile care îți fac plăcere, care te bucură și care crează o atmosferă intimă, prietenoasă. Hygge poate însemna să îți construiești un loc de lectură, să savurezi o cană de ceai, să stai cu prietenii tăi la o discuție generală, într-o lumină difuză, cu diverse prăjituri la dispoziție. Acest concept este legat deseori de fericire, mai ales că Danemarca a fost aleasă în mulți ani ca fiind țara cu cele mai multe persoane fericite, în ciuda vremii teribile ce nu îți permite să faci aproape nimic.

Mica enciclopedie Hygge s-a dovedit a fi mult mai cuprinzătoare decât m-aș fi așteptat: autorul ne povestește despre ce înseamnă hygge și cum se poate aplica cu ajutorul diverselor elemente (lumânări, îmbrăcăminte, mâncare, băuturi, decor, locuri, oameni etc.). Fiecare secțiune este descrisă în detaliu, se oferă informații practice (rețete, idei de hygge pentru fiecare perioadă a anului) și statistici legate de hygge (de exemplu, există date despre consumul lumânărilor pe cap de locuitor, ceea ce mi se pare fascinant). Textul e abundent în glume, autorul nu se ia foarte în serios și nu se consideră atotștiutor pe hygge sau obiceiurile danezilor, însă oferă suficiente informații astfel încât să simți că ai învățat ceva nou. Mi-a plăcut cum a fost scrisă fiecare secțiune, a reușit să facă fiecare categorie interesantă, iar pozele însoțitoare sunt minunate, zici că sunt scoase direct de pe cel mai mișto cont de Instagram. Trebuie să recunosc că am petrecut câteva minute de relaxare doar uitându-mă pe poze și imaginându-mi conceptul de hygge pus în aplicare.

În general, mi-a plăcut ce am aflat despre danezi, au un nivel înalt de fericire datorită faptului că acceptă să plătească taxe mai ridicate pentru ca toată lumea să aibă siguranță financiară în cazul unor greutăți și, de asemenea, respectă programul de lucru astfel încât să le rămână timp de petrecut cu prietenii, cu familia. Pentru o persoană care se întoarce acasă la 8-9, mi se pare surprinzător să aflu că danezii pleacă de la lucru la ora cinci, iar dacă au copii chiar mai devreme, la patru. Timpul liber îi ajută să aibă parte de hygge și să revină cu mai mult entuziasm și mai multă eficiență la sarcinile zilnice. Totodată, este menționat și faptul că e mai greu să intri în cercurile constituite de danezi, tocmai pentru că ei preferă să aibă doar prietenii apropiați pentru momentele de hygge și nu sunt foarte receptivi la oamenii noi, din cauză că le-ar putea strica atmosfera.

O altă parte care mi-a plăcut la hygge este că opulența este considerată a fi ceva rău, iar minimalismul este cel cel care duce la fericire. E o componentă la care aș vrea să mai lucrez, am adunat o mulțime de lucruri de care nu am nevoie și acum ar fi mai bine să le vând/arunc/donez (inclusiv cărți, nu mai am spațiu pentru ele și nici interes pentru unele). Mai puține lucruri, mai multă utilitate, orientarea spre lucruri mici: hygge.

În ceea ce privește ideile practice din această carte, eu aveam pregătite deja diverse esențe și lumânări, însă mai am mult de lucru până să instalez hygge (pași mici, așadar). Rețetele nu mă încumet să le fac, mâncarea daneză nu e pe gustul meu, mi se pare cam grea și prea abundentă în carne și zahăr.  Mi-ar plăcea în schimb să am mai multe obiecte decorative din lemn și mai multe plante (șase nu sunt suficiente), iar ca experiențe mult mai multe ieșiri la munte, într-o cabană.

Prin urmare, Mica enciclopedie Hygge nu este chiar atât de mică, detaliază pe larg componentele hygge, statisticile existente și este însoțită de poze superbe. Poate fi răsfoită din când în când, dar eu recomand și o lectură amănunțită. După ce am citit cele 250 de pagini (se citește foarte repede, în maxim 2 ore), mă voi întoarce la ea ocazional să îmi amintească cum pot obține hygge.

Mulțumesc pentru acest volum, Libris!

Recenzie: Freeman’s: cele mai bune texte noi despre familie

Notă Goodreads: 4 din 5 steluțe

Freeman’s: cele mai bune texte noi despre familie mi-a depășit cu mult așteptările,  acolo unde mă așteptam să găsesc scene din familia obișnuită, cu bucuriile și problemele lor, am găsit o mulțime de perspective, o răsturnare a conceptului de familie, prospețime în gândire și tăiș în scriere. Nu mă așteptam să găsesc o carte croită exact după principiile și interesele mele, cu texte ce abordează subiecte grele, actuale, controversate.  Este o lectură ce deschide drumul către cercetare suplimentară și către discuții lungi despre ce se întâmplă în lume, ce este corect și ce ar trebui îmbunătățit.

Pentru că este o colecție scrisă de autori cu stiluri complet diferite, este de așteptat ca unele texte să fie pe gustul unui cititor, în timp ce altele nu. Eu pot spune că în afara unui singur text ( Operele alese ale lui Abdullah) care nu a reușit să îmi stârnească interesul, toate celelalte au fost pe placul meu și mi-au împlinit dorința de a afla mai multe despre tema abordată. Dintre autori nu l-am citit anterior decât pe Marlon James, iar Mo Yan și Cesar Aira erau pe lista mea de dorințe. Așadar, bucurie mare, am descoperit niște autori proaspăți, cu spirit revoluționar, preocupați de problemele mondiale: Valera Luiselli, Aleksander Hemon, Sandra Cisneros, Athena Farrokhzad și mulți alții.

Printre textele care mi-au plăcut se numără Un nume de familie, ce are ca subiect importanța identității. De asemenea, Marlon James scrie extraordinar, nu se lasă mai prejos în Într-o zi o să scriu despre mama. Abordarea este dură, cuvintele sunt bine alese, iar subiectul se concentrează pe relația dintre fiu și mamă, dar și pe  acceptarea homosexualității și pe dificultatea de a recunoaște cine este. Tunelul de Mo Yan este povestea unui mame chineze ce se refugiază într-un tunel atunci când autoritățile vin să preia femeile ce au mai mult de un copil. Ea este ajutată de soțul ei, bărbatul nerăbdător să aibă un fiu moștenitor, să nu cumva să mai aibă fete. Fetele așteaptă în casă și sunt pregătite să spună povestea legată de locul unde se află părinții lor atunci când autoritățile vor să îi prindă. Politica unui singur copil mi se pare un subiect fascinant, mi-aș dori să citesc non-ficțiune pe tema aceasta (găsisem la un moment dat o carte pe tema asta care probabil că se chema One child). Și pentru că mi-a plăcut cum scria, aș vrea să încerc romanele lui Mo Yan. P.S. Nici nu trebuie să pun accentul pe tratamentul fetelor în cazul acestei politici deoarece este evident că toată lumea prefera să aibă băieți.

Spune-mi cum se termină este un text tulburător despre tratamentul copiilor imigranți, despre întrebările ce li se pun și despre șansele de a avea un viitor mai bun. Pericolele traversării graniței dintre Mexic și SUA sunt imense, însă unii copii reușesc să facă asta la vârste fragede (trei ani) sub supravegherea unui grup plătit de rude. 80% din fetele ce ajung în SUA sunt violate pe drum, așa că iau anticoncepționale preventiv înainte de plecare. După toate aceste greutăți, după violență și frică, după bucuria că scapi de un sistem abuziv, în care drogurile sunt mai importante decât orice viață, dai peste o țară care nu e dispusă să te accepte decât după ce se târăște printr-un sistem din care este dificil să scapi. Totuși, e mai bine să muncești la negru în SUA și să nu ai niciodată drepturile unui cetățean obișnuit decât să te întorci acasă. Textul conduce spre ideea că poate există ceva ce nu facem bine, poate că am permis prea multe sau poate că nu am intervenit când trebuia.

Scala Edinburgh în 10 puncte a depresiei portpartum este un text despre depresie, probleme ale cuplului și despre lipsa de comunicare. Ce mi-a plăcut la acest text este că modul în care sunt construite propozițiile și în care sunt alese cuvintele spune mai mult decât pare să o facă la prima vedere. Aproape că putem vedea că mai există ceva ce nu ni s-a spus, că ar fi o problemă de care nu știm.

Un plus al acestei colecții este că are în conținut poezie, m-a bucurat peste măsură că am găsit poezii moderne, puternice, pline de idei. Cea care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ai face bine să nu mă bagi într-un poem, o poezie în care autoarea inventariază bărbații care au intrat și au ieșit din viața ei, pe un fundal abundent în sexualitate și limbaj dur.

Se înțelege deja că textele din această colecție au fost bine alese, că stilul de scriere și subiectele abordate nu au dezamăgit. Ba mai mult, mi-ar fi plăcut să am mai multe scrieri la dispoziție, să am mai multe pagini de savurat, să am mai multe idei de dezbătut. Dacă mai știți o astfel de colecție, puteți să îmi lăsați un comentariu cu numele ei, chiar mi-aș dori să citesc ceva asemănător.

 

Mulțumiri către editura Black Button Books care mi-a oferit acest volum, mă bucur că vă concentrați pe subiecte importante, pe probleme actuale și pe autori deosebiți.

P.S. Vor urma recenzii pentru Războiul poveștilor și Flamurile negre: Ascensiunea ISIS, după care sunt foarte nerăbdătoare să citesc: Între lume și mine, Argonauții, Iubire și obstacole și Uite-așa o pierzi (în această ordine).

 

Recenzie: Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun

Notă Goodreads: 4 steluţe

În general, urmăresc cu interes ce apare în colecţia Babel de la editura Nemira pentru că majoritatea cărţilor impresionează prin stilul de scriere şi are subiecte atractive. Puţine sunt titlurile care nu m-au interesat sau nu mi-au plăcut din această colecţie. Căsătorie de plăcere nu numai că mi-a atras atenţia, dar m-a convins că nu se poate să nu o am în bibliotecă. Aş adăuga că a stârnit interesul celor din metrou, care m-au văzut citind această carte, cel mai probabil pentru că are o copertă intrigantă ţinând cont de contextul actual.

Amir părăseşte Marocul din când în când pentru a se ocupa de afacerile sale şi pentru a le face să prospere. Fiind plecat de acasă pentru mai mult timp, îi este permis de religie să intre într-o căsătorie de plăcere, adică o recunoaştere temporară a legăturii dintre respectivul bărbat şi o femeie. După cum sugerează titlul, scopul căsătoriei este plăcerea, iar femeia primeşte în schimb câteva bunuri, o răsplată pentru ceea ce oferă fizic. Nabou este aleasa lui Amir, însă problema este că acesta se îndrăgosteşte de ea şi decide să îi devină a doua soţie, un lucru nu tocmai pe placul primei soţii. Prima soţie nu o respinge din pricina geloziei, în fond căsătoria lor e bazată mai mult pe interese, ci din cauza culorii lui Nabou, o soţie albă nu poate percepe să fie înlocuită de o persoană de culoare.

Aceasta este tema principală a romanului: rasismul. Este analizat în detaliu modul în care culoarea influenţează destinul unui personaj, cum deciziile acestuia se schimbă în funcţie de categoria în care a fost repartizat. Deşi mă aşteptam ca autorul să se concentreze pe ce se întâmplă între cele două soţii şi pe reacţiile lui Amir, alături de povestea plină de pasiune a celor doi, are loc o schimbare către generaţia următoare, a copiilor lui Amir şi Nabou, unul alb şi unul negru. Culoarea îi afectează din nou, la fel cum a avut un impact major asupra mamei lor. Mi-a plăcut că am putut urmări două generaţii, situaţiile în care se află fiecare sunt diferite, iar perspectiva de înţelegere este astfel lărgită. Fiind preocupată de drepturile celor marginalizaţi, rasismul este un subiect de interes pentru mine şi mă bucur că există din ce în ce mai multe cărţi care îl tratează. Educaţia mi se pare singura cale de rezolvare a acestei probleme, este mai uşor să acceptăm ceea ce înţelegem, ceea ce ştim, ceea ce ne este familiar. De aceea, încerc că am lecturile cât mai diversificate, e o modalitate bună de a avea o imagine de ansamblu asupra problemelor ce ne înconjoară.

Revenind la roman, personajele mi s-au părut foarte bine conturate, în special Nabou, o femeie puternică, încrezătoare, conştientă de dezavantajele ce îi sunt aduse de culoarea pielii. O femeie ce păşeşte într-o casă unde nu este primită cu prietenie şi care nu întotdeauna este apărată de cel iubit. Prima soţie nu este un personaj de îndrăgit, însă e evident că rasismul ei provine din prejudecăţi şi ignoranţă ce pot fi tratate prin educaţie şi prin expunerea faţă de nou. Pe de altă parte, am putea înţelege de ce situaţia ei nu e fericită, soţul aduce pe altcineva în casa lor, iar ea trebuie să accepte că el le poate iubi pe amândouă. Situaţia nu se poate inversa, ea neputând aduce un al doilea soţ. Nu are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte acţiunile soţului său deoarece religia se află de partea lui.

Personajele mi-au plăcut, stilul de a scrie a fost reuşit şi capabil să surprindă ideile autorului, acţiunea a fost captivantă. Ce mi-aş fi dorit în plus ar fi subtilitatea, fiind foarte pasionat de subiect, autorul tinde să fie foarte direct în ceea ce priveşte rasismul, să îl sublinieze de două ori dacă e posibil. Aş fi preferat să aleagă cuvintele astfel încât mesajul să alunece în mintea cititorului, nu să fie aruncat cu forţă. Totuşi, înţeleg motivaţia din spatele acestui discurs antrenant, este dorită o schimbare de mentalitate, o intervenţie în forţă pentru a îndepărta rasismul. Eu m-aş fi mulţumit cu subtilitate pentru că am deja idei clare pe această temă şi nu e nevoie să fiu convinsă de gravitatea acestei probleme.

Prin urmare, mă bucur că acest roman a fost tradus la Nemira şi că am avut şansa să îl citesc, acesta cuprinde o poveste deosebită de dragoste şi o discuţie pe tema rasismului ce trebuie absorbită de orice cititor. A fost o lectură apropiată de cinci steluţe, mi-ar fi plăcut să ajungă până acolo.

Mulţumesc editurii Nemira pentru acest roman!

Recenzie: Așteptându-l pe Bojangles de Olivier Bourdeaut

Așteptându-l pe Bojangles a fost, pe scurt, o carte surprinzătoare. Urmărim o familie ce se bucură de viață, ce prioritizează plăcerea, ce nu se conformează societății. Părinții lasă facturile să se adune în teancuri, iar deseori își duc fiul în casa de vacanță susținând că are mai multe de învățat de la invitații de seamă decât ce li se predă la școală. Neobișnuitul este la el acasă, iar regulile sunt lăsate la intrare.

Discuțiile între membrii familiei sunt savuroase, aflându-se la limita dintre rațiune și nebunie. Ca cititor, simți că ceva nu este în regulă, dar nu întotdeauna găsești argumente împotrivă. În special, personajul feminin are capacitatea de a avea un discurs foarte convingător și de a atrage pe toată lumea în jocul ei. De ce? Pentru că e plină de energie, de imaginație, de râsete și de hai să uităm ce ne înconjoară și să trăim puțin. O cunoaștem prin numele de Mama (atunci când fiul povestește) și prin orice alt nume, schimbat periodic atunci când tatăl ia frâiele povestirii. Identitatea ei se schimbă în funcție de numele ce i se oferă în acea zi, un mic indiciu al problemei ce va fi dezvăluită mai târziu.

În ceea ce privește acțiunea, trecem printr-o transformare, pornim de la această familie veselă, boemă,  în căutare de aventuri, îndrăgostită de pericol și ajungem la un subiect sensibil, la apăsare, la durere, la pierdere. Pe măsură ce înaintăm în lectură, atmosfera e din ce în ce mai apăsătoare, lucrurile nu mai par să meargă bine, glumele se răresc. Evoluția personajelor este pe aceeași lungime de undă cu evoluția acțiunii. Avem parte de un final previzibil, unul pe care îl anticipasem de la jumătatea lecturii, un altul nu ar fi încheiat povestea, nu s-ar fi potrivit în imaginea de ansamblu.

Este interesant cum tatăl și fiul sunt dispuși să facă orice, să accepte orice pentru ca Mama să rămână alături de ei, să fie fericită și să continue jocurile sale. Pierderea ei este cumplită, așadar preferă ca ei să fie cei care fac compromisuri, mici sacrificii. Îi spun “da”, indiferent de propunere, îi acceptă planurile fără a sta pe gânduri. Îndepărtarea ei, tristețea ei reprezintă cel mai rău lucru din lume, în special pentru copil. Așteptându-l pe Bojangles este romanul unei iubiri fără limite, trăită sub pericolul pierderii în orice moment. Este o lectură a nebuniei, a acțiunilor fără consecințe, a inocenței și a controlului inexistent.

Mi-a plăcut să intru în lumea creată de autor, să descopăr un personaj feminin ce atrage ca un magnet pe toți martorii jocurilor ei. A existat o doză suficientă de amuzament și o doza suficientă de subiecte serioase, iar stilul de a scrie a fost potrivit de bun. După cum ziceam a fost o lectură suprinzătoare, mă așteptam să fie una rapidă (și a fost) și ușoară (chiar deloc, mai ales spre final), mi-a depășit așteptările și m-a făcut să recitesc de câteva ori unele dialoguri. Altfel spus, colecția Babel dă lovitura din nou, mă bucur că au avut inițiativa de a traduce acest roman, altfel nu cred că aș fi auzit de el.

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest exemplar!

 

Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!