Recenzie: Ziua când au dispărut porumbeii de Sofi Oksanen

Anul acesta mi-am propus să mă întorc la autorii cunoscuți și plăcuți, să găsesc un echilibru între descoperiri, noutățile atractive și terenul familiar al scriitorilor pe care îi știu deja, care m-au cucerit cu alte opere în trecut. M-am întors la Sofi Oksanen cu Ziua când au dispărut porumbeii.

Am mai citit Purificare, un roman din care îmi amintesc stilul ciudat de a scrie, imaginile puternice și totodată simple create de autoare, subtilitatea acțiunii, violența și cruzimea descoperită printre rânduri. Sofi Oksanen are cu siguranță ceva specific în stilul său, un element greu de uitat și greu de digerat. Prin urmare, aveam așteptări destul de ridicate de la acest roman, publicat în urmă cu mulți ani, dar trecut cu vederea la momentul respectiv. Din păcate, nu a reușit să mă prindă, din motive pe care le voi schița imediat.

În primul rând, nu am mai regăsit ciudățenia, jocurile de imagini pe care le cunoașteam, nu aș fi recunoscut stilul lui Sofi Oksanen în acest roman. Nu zic că romanul este scris prost, însă un avantaj al autoarei era cu siguranță modul în care folosea cuvintele, cum făcea ca tensiunea să se acumuleze,  iar pe cititor îl ținea la perete, obligat să vadă realitatea. În al doilea rând,  deși acțiunea are loc în Estonia, iar războiul este o temă importantă, nu a reușit să mă prindă suficient cât să îmi doresc să aflu mai multe. Ar fi putut fi un roman educativ și interesant, dacă ar fi avut o altă perspectivă.

Ziua când au dispărut porumbeii este o ocazie ratată, subiectul mă interesa, iar autoarea îmi plăcuse în trecut. Acțiunea, personajele, stilul n-au fost suficient de impresionante cât să mă convingă să ridic cartea de pe noptieră și să continui de unde am rămas. Totuși, nu cred că voi renunța de tot la Sofi Oksanen, pe lista mea mai era o carte scrisă de ea și destul de lăudată: Vacile lui Stalin.

 

Cartea o găsiți pe Libris.ro.