Recenzie: Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki

Notă Goodreads: 4 steluțe

Cred că au trecut ani buni de când a apărut dorința de a citi Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki până în momentul în care am ajuns să o citesc. Păreri bune au însoțit mereu această carte, însă mereu am fost distrată de altceva, de un clasic pe care îl sărisem sau o carte contemporană ce avea un subiect atractiv. Prea multă amânare strică, așadar am inclus în coletul Libris cartea apărută în Biblioteca Polirom.

Poveste pentru timpul prezent se desfășoară pe două planuri. Nao este o tânără aflată în pragul sinuciderii, este ținta răutăților colegilor ei și în mijlocul unor probleme de familie după ce tatăl ei își pierde jobul din IT și are repetate încercări de sinucidere. Povestește ce i s-a întâmplat, în ce situație se află familia ei și ce descoperă cu ajutorul străbunicii Jiko într-un jurnal ascuns în cartea decupată În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (pe care ar fi bine să o termin în acest deceniu, sunt la ultimul volum). Ruth este o scriitoare ce nu pare să evolueze cu noua carte, ce încearcă să înțeleagă memoria afectată de boală a mamei sale și să păstreze stabilitatea relației cu soțul său, Oliver. Ea este cea care va găsi într-o cutie Hello Kitty  (da, chiar așa) jurnalul lui Nao, din acest moment implicarea ei este din ce în ce mai mare, încearcă să afle ce i s-a întâmplat tinerei, dacă mai trăiește, cine îl cunoaște pe tatăl ei. Începe să o cunoască și vrea să o salveze, să îi împiedice sinuciderea.

Avem o mulțime de teme în acest roman: agresivitatea copiilor, traumele, consecințele pierderii unui job, familia, arta, boala, moarte, budismul, natura. Ceea ce i se întâmplă lui Nao nu este ușor de citit, nedreptatea face cititorul să se încrunte de fiecare dată, în timp ce personajul Jiko aduce bucurie și speranță. Jiko o învață pe Nao cum să perceapă timpul, cum să se apropie de oameni și să le ofere pace, cum să ierte și cum să ignore. Calmul, meditația, comuniunea cu natura sunt elemente cheie ale acestei relații de prietenie.

Mi-a plăcut stilul autoarei, alternarea perspectivelor face ca povestea să se lege frumos, iar interesul este menținut deoarece cititorul rămâne cu impresia că află aceste lucruri ca în prezentul lui Ruth. Ca preferință, aș zice că mi s-a părut mai interesantă partea lui Nao pentru că atinge subiecte dificile, pentru că are un personaj puternic, de admirat, calm și iubitor (Jiko, călugărița feministă ce a iubit și femei, și bărbați) și pentru că lasă loc pentru speranță, pentru revenire.

În ceea ce privește realismul magic presărat la final, nu este neapărat modul în care mi-aș fi dorit să se ducă acțiunea, dar nici nu pot spune că mi-a displăcut alegerea cititoarei de a încheia și lega cele două povești. Dacă trag linie și adun impresiile, Poveste pentru timpul prezent este cu siguranță un roman de recomandat, este o cutie Hello Kitty descoperită pe malul literaturii japoneze.