Recenzie: Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki

Notă Goodreads: 4 steluțe

Cred că au trecut ani buni de când a apărut dorința de a citi Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki până în momentul în care am ajuns să o citesc. Păreri bune au însoțit mereu această carte, însă mereu am fost distrată de altceva, de un clasic pe care îl sărisem sau o carte contemporană ce avea un subiect atractiv. Prea multă amânare strică, așadar am inclus în coletul Libris cartea apărută în Biblioteca Polirom.

Poveste pentru timpul prezent se desfășoară pe două planuri. Nao este o tânără aflată în pragul sinuciderii, este ținta răutăților colegilor ei și în mijlocul unor probleme de familie după ce tatăl ei își pierde jobul din IT și are repetate încercări de sinucidere. Povestește ce i s-a întâmplat, în ce situație se află familia ei și ce descoperă cu ajutorul străbunicii Jiko într-un jurnal ascuns în cartea decupată În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (pe care ar fi bine să o termin în acest deceniu, sunt la ultimul volum). Ruth este o scriitoare ce nu pare să evolueze cu noua carte, ce încearcă să înțeleagă memoria afectată de boală a mamei sale și să păstreze stabilitatea relației cu soțul său, Oliver. Ea este cea care va găsi într-o cutie Hello Kitty  (da, chiar așa) jurnalul lui Nao, din acest moment implicarea ei este din ce în ce mai mare, încearcă să afle ce i s-a întâmplat tinerei, dacă mai trăiește, cine îl cunoaște pe tatăl ei. Începe să o cunoască și vrea să o salveze, să îi împiedice sinuciderea.

Avem o mulțime de teme în acest roman: agresivitatea copiilor, traumele, consecințele pierderii unui job, familia, arta, boala, moarte, budismul, natura. Ceea ce i se întâmplă lui Nao nu este ușor de citit, nedreptatea face cititorul să se încrunte de fiecare dată, în timp ce personajul Jiko aduce bucurie și speranță. Jiko o învață pe Nao cum să perceapă timpul, cum să se apropie de oameni și să le ofere pace, cum să ierte și cum să ignore. Calmul, meditația, comuniunea cu natura sunt elemente cheie ale acestei relații de prietenie.

Mi-a plăcut stilul autoarei, alternarea perspectivelor face ca povestea să se lege frumos, iar interesul este menținut deoarece cititorul rămâne cu impresia că află aceste lucruri ca în prezentul lui Ruth. Ca preferință, aș zice că mi s-a părut mai interesantă partea lui Nao pentru că atinge subiecte dificile, pentru că are un personaj puternic, de admirat, calm și iubitor (Jiko, călugărița feministă ce a iubit și femei, și bărbați) și pentru că lasă loc pentru speranță, pentru revenire.

În ceea ce privește realismul magic presărat la final, nu este neapărat modul în care mi-aș fi dorit să se ducă acțiunea, dar nici nu pot spune că mi-a displăcut alegerea cititoarei de a încheia și lega cele două povești. Dacă trag linie și adun impresiile, Poveste pentru timpul prezent este cu siguranță un roman de recomandat, este o cutie Hello Kitty descoperită pe malul literaturii japoneze.

Recenzie: Un cal intră într-un bar de David Grossman

Notă Goodreads: 3 steluțe

Un cal intră într-un bar se desfășoară pe parcursul a câteva ore, a unui show de stand-up unde personajul principal își dezvăluie povestea. Nu este o poveste fericită, nu este o adunătură de glume menite să întrețină publicul și cititorii, Dovală își desprinde masca de pe chip cu furie, cu entuziasm, cu teamă, cu speranță și pictează un trecut eșuat, plin de dezamăgiri.

Violența poveștii încurcă publicul, nu înțeleg când momentul e regizat și când real, nu știu dacă e de râs sau de plâns. Sunt hipnotizați și confuzi în același timp. Publicul este obișnuit ca cel din fața lor să îi asalte cu glume, să arate doar partea plăcută a vieții și să nu intre prea mult în detalii privind viața personală. Atunci când personajul se lovește, se ceartă, se scufundă în mizerie și dispreț, reacțiile posibile sunt: plecarea din sală, privitul în jos, ignorând ceea ce tocmai s-a întâmplat sau un râs timid, din politețe.

Nici cititorul nu este menajat, povestea lasă un gust amar și o dorință de a te opri din ascultat, de a vedea atât de clar vulnerabilitatea cuiva. La acest moment, ajutorul, bunătatea, generozitatea nu mai pot face schimbări în destinul personajului principal, iar se scenă se distrează neputința și tristețea crudă. O lectură rapidă, însă cu siguranță nu ușoară, mi s-a părut greu să revin la lectură, greu să revin în poziția incomodă a privitorului.

Dovală dorește să creeze o platformă prin care își poate spune povestea, cu riscul de a pierde aprecierea și aplauzele publicului. Pentru acest scop, emoțiile trebuie să fie brute, aruncate într-un mediu instabil, caracteristici ce nu sunt specifice unei seri relaxate pentru stand-up. Publicul este ținut în stare de alertă, pauzele de respirații liniștite sunt rare, absorbite imediat de spectatori.

Deși este scris bine și are un subiect neobișnuit într-un cadru nou, Un cal intră într-un bar n-a reușit să mă impresioneze în totalitate. Nu pot spune că m-am conectat integral la povestea personajului principal, am simțit că un element lipsește, că ar fi putut exista mai multă claritate. Nu știu dacă această depărtare, răceală față de personaj a fost intenționată sau nu, însă în cazul meu a rezultat în mai puține steluțe oferite. Ceea ce nu înseamnă că e o carte de tăiat de pe lista de dorințe, ci doar că din punctul meu de vedere ar fi loc de îmbunătățire deoarece potențial există.

 

Mulțumiri către Libris!