Melciclopedia de Iulian Tănase la editura Nemira (fragment)

 

Există în România un cântecel care pur și simplu îi scoate din sărite pe melcii codobelci din Melxopotamia: „Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și te du la Dunăre/ Și bea apă tulbure,/ Și te du la baltă/ Și bea apă caldă,/ Și te suie pe copaci/ Și mănâncă la gândaci,/ Și te suie pe buștean/ Și mănâncă leuștean,/ Și te suie pe uluci/ Și mănâncă mere dulci,/ Și te suie pe butoi/ Și mă nâncă usturoi“.

Ori de câte ori aud vreun inconștient lipsit de gust estetic fredonând acest cântecel, codobelcii melxopotamieni se simt insultați în inteligența lor mult peste medie. Sar imediat la bătaie și, cu o directă bine plasată, îi închid gura imprudentului fraier, pe care cine l-a pus să cânte așa ceva!? Codobelcii melxopotamieni sunt, în esența lor, niște revoltați. Spre deosebire de ei, melcii codobelci din România nu se revoltă, lor li se pare normal să fie tratați ca niște melcâini, mesajul acestui cântecel li se pare de-a dreptul inofensiv, pe când codobelcii din Melxopotamia văd în el nu doar o colecție de banalități crase, stupide și, în egală măsură, jignitoare, ci și o tentativă de dresaj. Noi suntem codobelci, spun ei, nu melcâini. Noi suntem melxopotamieni, nouă nu ne spune nimeni să scoatem coarne bourești, noi nu scoatem niciun fel de coarne, nici bourești, nici diavolești, noi scoatem direct cuțitul; nouă nu ne spune nimeni să mergem în cutare loc și să bem apă când tulbure, când caldă, noi bem doar apă limpede și rece; noi nu mâncăm gândaci, și chiar nu mâncăm rahat când spunem că nu mâncăm gândaci; codobelcii români n-au decât să mănânce ce vor ei, ei sunt obișnuiți să stea liniștiți, înșurubați într-o penibilă pasivitate, dar noi nu suntem ca ei, s-a înțeles?!

În Petala de Sud-Est, la graniță cu Bulgaria, se află o numeroasă comunitate de melci cu cochilii de sticlă, transparente. Întreabă un leopard dacă îl deranjează că blana lui e pătată, întreabă o girafă dacă se simte prost că are gâtul atât de lung, întreabă o zebră dacă se simte jenată că seamănă cu o trecere de pietoni. Niciunul nu îți va spune că da. La fel și melcii cu cochilie transparentă – ei niciodată nu au fost altfel, transparența cochiliei e însăși natura lor, și ei nu se arată deloc deranjați de bulgarii care trec granița doar pentru a se holba la ei ore în șir. Bulgarii sunt bulgari, n-ai ce să le faci. La fel cum, în schimb, românii sunt români, și nici lor nu prea mai ai ce să le faci. Transparopodele, cum li se mai spune, sunt fericite atunci când, la adăpostul cochiliilor de sticlă, pot contempla ploaia care îi atinge fără să îi ude, când, la lumina lunii pline, șirul lui Fibonacci, adânc înrădăcinat în cochiliile lor, se transformă într-o spirală de argint. Rămășițele de sticlă pământești ale transparopodelor au mare căutare în Franța, fiind folosite ca recipiente pentru parfumurile cele mai fine. Puțini români și bulgari își permit un parfum franțuzesc îmbuteliat într-o cochilie de sticlă melxopotamiană.

– Sunt foarte frumoase, Zuza, poveștile astea cu melcâini, melhiene, transparopode și așa mai departe… – Da, sunt… Iubesc țara asta. Și-acum, că ești și tu aici, o iubesc și mai tare.

– De ce?

– Nu știu, pur și simplu mă bucur că ești aici.

– Și eu mă bucur…

– Da, te bucuri, dar nu ești prea vesel, nu zâmbești suficient de mult… Asta înseamnă că încă nu ai redevenit copil…

– Crezi asta?

– Sigur că da, eu cred tot ce spun.

– Și crezi că ar trebui să zâmbesc mai mult?

– Da, e obligatoriu.

– Cum obligatoriu?

– Noi suntem obligați prin lege să zâmbim.

– Serios?

– Sigur că serios. Doar că legea e foarte veche și s-a pierdut, dar zâmbetul a rămas. Una dintre vechile legi date de către primii anarhi ai Melxopotamiei privește zâmbetul și zâmbitul. Legea, odinioară scrisă, s-a transformat, în timp, într-o lege nescrisă, dar nu mai puțin respectată. Spre deosebire de vecinii lor români și bulgari, melxopotamienii își zâmbesc unii altora pe stradă și vorbesc de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, pe toate cele trei buze ale lor.

În ultima parte a vieții, după ce și-a recuperat sufletul, melcul Faust a călătorit în România și, la întoarcere, a încercat să înțeleagă de ce românii nu vorbesc, așa cum fac melxopotamienii, cu zâmbetul pe buze, notându-și într-un caiet cu coperte roșii câteva observații:

(1) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că ei nu au trei buze, ca noi.

(2) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că, deși au totuși două buze, e posibil să nu știe să zâmbească. Și e posibil să nu știe să zâmbească pentru că nimeni nu i-a învățat asta.

(3) Românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că zâmbetul lor se află, poate, pe buza prăpastiei. Buza prăpastiei e a treia buză a gurii lor, probabil.

(4) Deși au două buze (cu care am observat că își pot face foarte bine treaba), și unii chiar se pricep să zâmbească, românii nu pot vorbi cu zâmbetul pe buze pentru că: (a) zâmbetul lor se află la mare distanță de buze; (b) zâmbetul lor are oroare să intre în contact cu buzele; (c) b uzele lor încă nu au reușit să fie domesticite de zâmbet, deși zâmbetul a încercat în mai multe rânduri să se apropie de ele; (d) î ntre zâmbet și buze există o gravă nepotrivire de caracter; (e) zâmbetul lor este extrem de prudent, motiv pentru care se ferește să se apropie de gură și, implicit, și de buze; (f) toate variantele de mai sus.

(5) Românii nu vorbesc cu zâmbetul pe buze pentru că s-au obișnuit așa. Sau, poate, pentru că se tem că propriul zâmbet fie le-ar putea închide gura, fie le-ar putea mânca gura, tot ce e posibil.

– Cine e Faust? întreabă Melcul Prinț.

– Faust este foarte celebru în Melxopotamia, îi spune Zuza.

– Mai trăiește?

– Unii spun că da, alții că nu.

– Și de ce e celebru?

– Are o poveste de viață extraordinară.

– Mi-o spui?

– O să ți-o spună Melcfisto.

– Cine e Melcfisto? Numele îmi pare cumva cunoscut, de parcă l-aș fi visat…

– Așteaptă și-ai să vezi.