Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.