Rețetă: Orez cu ananas și legume

Astăzi am pregătit o rețetă cu aer exotic pentru voi,  orez cu ananas și legume. Ingredientul în jurul căruia a fost construită această rețetă este uleiul de cocos, un ulei ce asigură crearea unor mese mai sănătoase (o preocupare recentă de a mea, încerc să am mai multă grijă cu ce folosesc ca ingrediente).

Ingrediente:

  • orez
  • ananas
  • ulei de cocos Niavis
  • sare cu arome
  • conopidă, morcovi, bambus, muguri, urechi de lemn, mazăre, ceapă, ardei, praz
  • o linguriță de gem de ceapă

Pași:

1. Se fierbe orezul conform indicațiilor. În apă se adaugă sarea cu arome.

2. Se călesc toate legumele în ulei de cocos pentru aproximativ 5 minute(cam două lingurițe de ulei de cocos).

3. Se adaugă ananasul, care va fi călit pentru încă 2-3 minute.

4. Se amestecă orezul cu legumele gătite anterior, se adaugă lingura de gem de ceapă și se amestecă.

5. Se savurează, ar trebui să arate cam așa:

Mie îmi place foarte mult combinația orez- ananas, de asemenea sunt fană a urechilor de lemn și a bambusului. Chiar dacă vi se poate părea ciudat gemul de ceapă, treceți peste prejudecăți, dă un gust foarte interesant orezului. Așadar, acestea este #retetemeacucocos.

Intenționez ca în curând să folosesc același ulei de cocos pentru produse de îngrijire făcute de mine, are atât de multe beneficii că sigur îl voi strecura într-o loțiune de corp (alături de unt de shea și unt de cacao, m-am gândit eu).

 

Poftă bună!

Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!

Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.