Recenzie: Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor de Svetlana Aleksievici

Fără notă pe Goodreads

Atunci când știu că am de scris o recenzie, petrec mult timp gândindu-mă ce aș dori să subliniez, ce impresii vreau să păstrez, ce consider că e important, care este sentimentul general ce mi-a rămas după lectură. Încă de când am început să citesc cartea Svetlanei Aleksievici am știut că îmi va fi incredibil de greu să fiu coerentă și să transmit tot ce am simțit, tot ce am gândit.

Și totuși încerc. Încerc pentru că e important ca mărturiile acestor oameni să ajungă cât mai departe, să putem învăța din greșeli, să aflăm cum putem avea grijă de noi și de ceilalți, să ne asigurăm că nu ne îndreptăm tot spre o situație tragică, însă de o altă natură. Există câteva idei care se repetă în cadrul mărturiilor: datoria față de partid și incapacitatea de împotrivire, obligația de a fi curajos și de a lupta conform cerințelor pentru că faci parte dintr-un popor demn, de admirat, neînțelegerea radiațiilor fie din lipsă de informații, fie din cauză că nu e ceva palpabil, legătura cu pământul și darurile sale și moartea omniprezentă, pierderea, suferința, durerea, regretele, remușcările. În momentul în care soțul este chemat să stingă un incendiu la centrală, el fiind pompier, soția nu se gândește să îl oprească, nu îi propune să fugă cât mai departe pentru că nu știe că omul ei va muri într-o perioadă scurtă, iar ea va face cancer pentru că i-a fost aproape. Când tot ce știi este că războiul e inamicul principal și pământul aliatul cel mai puternic, refuzi să renunți la legumele și fructele ce cresc în grădină doar pentru că ți s-a spus de o anumită radiație. Dar nu se vede, totul crește la fel de frumos!

Ținând cont de toate lucrurile pe care le-am învățat și mediul în care am crescut, deciziile mele într-o situație asemănătoare ar fi cu totul altele, probabil că nu aș fi știut unde să mai plec mai departe, cum să mă feresc cât mai bine și cum să îi iau cu mine pe cei la care țin. Probabil toată țara ar fugi. Ce nu aș face ar fi să mă duc în tricou să arunc radiația dintr-o parte în alta. Iar ei asta au făcut, au lucrat fără echipament de protecție, singuri în fața unei forțe superioare. Diferența de acțiuni provine din lipsa de informații, în principal. Nu au știut ce este acolo de fapt și au fost asigurați că totul e în regulă,  totul e sub control, partidul știe ce e bine și ce nu. Ei erau eroii, însă în curând vor fi morminte (și nici măcar atât, morții radiați erau considerați periculoși chiar și pentru ceilalți morți, deci erau separați). O altă diferență ar fi legătura cu pământul,  în cazul meu nu este atât de puternică încât să ignor un avertisment, nu sunt obișnuită să îmi pun toată încrederea în pământ și să îl văd rodind. Îmi pot imagina că există ceva ce nu pot vedea care totuși are puterea să mă omoare. Radiația îmi este cunoscută, o pot înțelege. Ei nu știau de ea, nu o înțelegeau, nu li s-a spus cum să se protejeze, rezultatul a constat în boli teribile, morți violente, tulburătoare, membri de familie pierduți, incapacitatea de a avea copii sau nașterea de copii morți, bolnavi.

Fiind mărturii, nu câteva cifre din statisticile cuiva, conexiunea între cititor și cel care își expune temerile, pierderile, durerea este mult mai puternică. Nu poți să treci indiferent pe lângă acești oameni cu vieți distruse, cu mintea impregnată de Cernobîl. O categorie aparte de oameni, o categorie separată, neînțeleasă, evitată. Mărturiile acestor oameni sunt țipete de disperare, urmate de tăceri. Când cineva a fost afectat de radiații, ești neputincios, nu îi poți ajuta pe cei pe care îi iubești, fără de care nu poți trăi.

Mă tot gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi fost curajoși, iubitori de partid și de țară, imprudenți și demni?  Tehnologia nu făcea față dezastrului, iar alegerea a fost sacrificiul uman. Mă tot gândesc că e obligatoriu să evităm un astfel de viitor. Că e momentul să nu mai sacrificăm vieți. Non-ficțiunea care mă distruge trebuie să dispară, tulburarea, tragicul să rămână doar în ficțiune. M-a dărâmat cartea asta și m-a apropiat de oameni pe care nu o să îi cunosc vreodată în realitate. Nu are cum să fie notată.

 

Mulțumesc editurii Corint pentru carte, de mult timp era pe lista de citit și aveam nevoie de ea în viața mea.