Recenzie: Pe muchie de cuțit de W. Somerset Maugham

 

Notă Goodreads pentru Pe muchie de cuțit: 4 din5 steluțe

Acum multă vreme am citit Vălul pictat și mi-a plăcut, iar acum Pe muchie de cuțit mi-a împlinit așteptările, este clar că Somerset Maugham este un scriitor de explorat în detaliu. Pare a fi pe gustul meu și cred că are potențial să mă surprindă în continuare.

Pe muchie de cuțit este povestea unui tânăr întors din război ce își schimbă prioritățile după această traumă și pornește pe un drum de descoperire a sensului vieții. Se îndepărtează de clasa bogată și de logodnica lui ce dorește ca el să aibă un anumit statut, lăsând prejudecățile deoparte el se concentrează pe munca fizică (miner, fermier etc), încercând în același timp să descopere esența umanității. În cadrul acestui roman, povestea ne este spusă direct de Somerset Maugham care se inserează în acțiune, el fiind cel care interacționează cu propriile personaje. De asemenea, putem urmări cum reacționează alte personaje la schimbarea produsă în Larry, cea mai importantă reacție fiind o logodnicei părăsite ce trece de la speranța că totul este doar o fază până la stupoarea că el nu va mai reveni vreodată la normalul ei.

Evident, romanul este plin de filosofie, discuțiile dintre Maugham și Larry constituie cheia romanului și deliciul cititorului. Acele idei ar fi fost suficiente pentru a face acest roman genial, mi se pare minunat să observi la ce concluzii poate ajunge o anumită persoană privind scopul său, viață, moarte, artă, familie, societate. Larry este dispus să renunțe la orice privilegiu ar avea în societatea bună, alături de Isabel, știind că nu poate fi pus într-un pat al lui Procust în care comportamentul său să îi fie dictat de ceea ce trebuie să facă, de ceea ce se așteaptă de la el. Pe scurt, Larry este un boem, un suflet liber ce vrea să călătorească prin lume și să își pună întrebări. E ceea ce ne putem dori pe ascuns să ajungem, însă nu avem curajul să facem primul pas. Pentru că, după cum ne-am aștepta, această libertate are un preț. Pentru a câștiga filosofia, Larry renunță la o logodnică pe care o iubea, la prieteni și la stabilitate.

Un alt subiect care mi se pare interesant de discutat este relația dintre Isabel și Larry, aceștia par a fi un cuplu drăguț, interesant, înțelegător. După trauma războiului, fiecare vrea un drum diferit, nu există un compromis ce se poate face astfel încât amândoi să fie fericiți. Isabel este femeia pragmatică, calculată, ce înțelege foarte bine ce poate pierde, ce se dorește de la ea și ce preț trebuie plătit pentru libertate, în timp ce Larry este determinat să facă oricât de multe sacrificii pentru a descoperi acel sens al vieții pe care îl tot căutăm de veacuri întregi. Cei doi nu mai sunt compatibili oricât de mare ar fi iubirea lor. Ceea ce ne duce la concluzia că dragostea față de celălalt nu e suficientă dacă nu există o bază comună pe care să se poată construi, o serie de țeluri de urmărit și o serie de planuri de realizat împreună.

Teroarea războiului reprezintă cauza schimbărilor produse în Larry, tulburarea  se lasă simțită de-a lungul romanului, fără să știm însă ce a văzut și ce a făcut personajul nostru astfel încât să ajungă la niște decizii radicale. Însă ne putem imagina, mai ales că sunt o mulțime de cărți ce abordează subiectul războiului (menționez aici: Lumina dintre oceane, unde personajul principal se retrage într-un far după război, departe de orice om).

Pe muchie de cuțit reprezintă aproape tot ce mi-aș dori de la o carte (justificând astfel nota mare de pe Goodreads), partea cu filosofie fiind preferata mea. De asemenea, nu pot să nu menționez că Larry mi s-a părut un personaj foarte interesant și mi-a plăcut să observ modul de gândire al acestuia.

Aș mai dori să citesc:

Of human bondage

Plăcerile vieții

Luna de doi bani jumate

și ce va mai fi dacă îmi plac titlurile anterioare.

Mulțumesc editurii Litera pentru acest roman!

Bookfest 2016: Acum ne despărțim de Truman Capote

Notă Goodreads: 3 steluțe din 5

Acum ne despărțim este prima mea întâlnire cu Truman Capote, deși dețin de ceva vreme alte scrieri ale sale: Mic dejun la Tiffany și Alte voci, alte încăperi. Pot găsi un avantaj în această decizie de a începe cu ceea ce a scris în tinerețe, așa pot analiza de unde a pornit și unde a ajuns, stilul ar trebuie să se dezvolte, să se refineze pe parcursul anilor.

De fiecare dată când citesc proză scurtă, îmi doresc ca povestirile să fie suficient de diferite ca subiect, personaje, abordare astfel încât să nu mi se pară că citesc ceva repetitiv și totodată să regăsescc un element comun (stil, atmosferă, tematică generală) care să lege povestirile între ele. Capote a reușit asta într-un mod rezonabil, întâmplările din colecție sunt diverse, personajele inedite, iar atmosfera apăsătoare, plină de tensiune, alături de un chin continuu al personajelor sunt elementele comune. De exemplu, în povestirile din volum avem: un bărbat ce nu poate recunoaște în fața familiei că a eșuatat, iar puținii bani pe care îi avea se pierd misterios, o fată cu rezultate bună la învățături, provenind dintr-o familie bogată ce se dovedește a fi o cleptomană, niște copii ce vor să își demonstreze bărbăția intrând într-o pădure unde se zvonește că se adăpostește un ocnaș, o doamnă ce este vizitată de moarte și așa mai departe. Personajele lui Capote sunt chinuite, nefericite și oarecum resemnate că au eșuat, nu mi s-a părut că există multă speranță pentru ele.

Dintre cele paisprezece povestiri, au fost câteva care mi-au plăcut mult ( în ordine descrescătoare: Traffic West, Străinul familiar, Spaima mlaștinii, Hilda, Ca fluturele de lumânăre), altele care aveau potențial ( Acum ne despărțim, Magazinul de la moară, Ăsta este pentru Jamie), față de celelalte am fost neutră. Gândindu-mă la celelalte povestiri citite până acum, probabil că le voi reține doar pe cele care mi-au plăcut mult, celelalte fiind condamnate la uitare. Ca tipar, observ că mi-au plăcut cele mai ieșite din comun, cele cu final abrupt și tulbător sau cele care aveau legături insesizabile inițial.

În ceea ce privește stilul de a scrie, putem intui că Truman Capote e la început, că are un condei bun, însă nu intens explorat. Are capacitatea să strecoare personaje neobișnuite prin cotloanele minții folosind puține cuvinte, însă de impact. Nu este genul de autor care să înfrumusețe lucrurile, ci mai degrabă cel care vrea să te lovească direct în moalele capului, expunând toată durerea umanității. Probabil că mai târziu chiar va reuși să nu se facă uitat, vom vedea.

Oamenii de culoare par a fi un subiect de interes pentru Capote, mai exact modul în care sunt tratați și priviți aceștia, însă nu îmi dau seama încă dacă a tratat tema corespunzător. Am avut momente când mi-a dat impresia că e un susținător, altele când mi se părea că vine cu niște prejudecăți bine ambalate. Voi fi atentă cum va evolua subiectul în următoarele lecturi.

Acum ne despărțim a fost o lectură rapidă, ce a transmis câteva șocuri și a introdus personaje cu trăsături deosebite, făcându-mi poftă ( nu se știe de ce) să citesc Cu sânge rece de același autor. Țin să las spre sfârșit Mic dejun la Tiffany pentru că știu povestea și nu sunt sigură că subiectul e chiar pe gustul meu.

Mulțumesc editurii Art pentru această carte, poate în curând va sosi o recenzie pentru Cu sânge rece!

 

Recenzie: Să bați din palme cu o singură mână de Richard Flanagan

 

Acum multă vreme mi-am cumpărat de pe BookDepository The Narrow Road to the Deep North de Richard Flanagan, însă nici până în zilele noastre nu am găsit timpul, energia și starea să o citesc. Între timp, a fost tradusă la Litera, alături de o altă carte scrisă de același autor: Să bați din palme cu o singură mână. Aceasta din urmă este cea despre care vă voi vorbi astăzi.

O familie se află în centrul acestui roman:  Bojan, Maria și fiica lor, Sonja. Bojan și Maria au rădăcinile în Slovenia, s-au mutat în Tasmania sperând că aici vor reuși să își construiască un viitor promițător și plin de fericire, însă bineînțeles situația nu e atât de roz pe cât li s-a spus. Acțiunea se declanșează în momentul în care Maria își abandonează familia, până la sfârșitul cărții nu știm ce i s-a întâmplat după această fugă și ce a ajuns. Părăsit, îndurerat, furios, Bojan se refugiază în alcool și în episoadele de violență față de fiica lui, în mintea lui o consideră o complice a soției sale, îi atribuie vina plecării, îl supără că aceasta nu reacționează la lovituri și că nu îi spune cât de rău este el, că nu ar merita să trăiască. Pe de altă parte, Sonja își începe copilăria cu multă durere, se retrage în sine, devine rece, confuză, poartă multă tensiune în ea (dovadă fiind ceainicul pe care îl sparge doar din curiozitatea de a auzi cioburile). Faptul că este plimbată pe la diverse familii și lăsată acolo, lipsa afecțiunii și a comunicării contribuie la îndepărtarea acesteia. Romanul este o alternare între diverse perioade, descoperim copilăria fetei, dar și momentul reîntâlnirii cu tatăl ei, adică modul în care trecutul afectează prezentul.

Subiectul acestui roman este tulburător, avem o familie ce nu funcționează, ce se distruge reciproc. Avem așadar un punct de pornire pentru a obține emoție. Însă autorul s-a pierdut pe parcurs. Nu știu dacă este ceva specific lui Richard Flanagan (aceasta fiind singura carte citită), însă scriitura mi s-a părut lirică într-un mod exagerat, în fiecare moment autorul vrea să atragă atenția, să mărească dramatismul la maxim. Ceea ce nu e o tehnică rea în sine, în acest caz a fost folosită în exces, fără pauze, nu întotdeauna în momentele potrivite. Vrând să sublinieze stările personajelor principale, autorul a reușit mai degrabă să ne îndepărteze de ele, cititorul nu a mai avut ocazia să exploateze psihologia personajului și să îl înțeleagă pentru că i s-a aruncat totul în față. În mod natural, s-a ferit. Un alt lucru care mi-a afectat lectura este construcția romanului, avem o mulțime de capitole foarte scurte ce se petrec în diverși ani (aceștia sunt menționați la început). Lungimea unui capitol fiind scurtă (de la 2 până pe la 6-7 pagini), nu am avut timp să mă acomodez în ceea ce se întâmpla într-un anumit an că deja treceam la altceva. Cred că ar fi ieșit un roman mai bun dacă fiecare plan era mai dezvoltat, în loc să fie scurt și plin de dramă.

Avem puncte minus pe stil și pe construcție, urmează să menționez câteva pe partea de acțiune. Deși ceea ce i s-a întâmplat Mariei este intriga romanului, acest fir nu mai este urmărit de autor în continuare, nu este exploatat și explicat. În loc să repete plecarea Mariei din mai multe perspective, aș fi considerat mai interesat să aflăm motivația plecării. Sunt dispusă totuși să accept lipsa unor cauze concrete, în acest caz doresc să cunosc mai bine personajul pentru a-mi imagina singură ce s-a întâmplat în capul lui. Datele acestea nu sunt oferite, autorul preferând să insiste pe scena plecării, pe ultimele cuvinte ale Mariei către fiica sa, pe dantela ce dispare în ziua aceea nefericită. Însă nu avem niciun indiciu legat de plecarea acesteia, putem doar să bănuim că nu a plecat de prea mult bine.

Finalul bănuiesc că a fost alegerea sigură pentru autor, din păcate mie nu mi s-a părut a fi credibil, parcă toată acțiunea a devenit artificială, lipsită de viață. Alăturând imaginea tatălui beat ce își lovea cu cruzime fiica, în timp ce o făcea curvă și complice a mamei sale cu imaginea din final a lui Bojan, mnu. Ceva nu e natural în această schimbare de acțiune.

N-aș dori să închei tot cu părțile negative, dacă nu mă lasă memoria, acestei cărți i-am acordat două steluțe, deci pot spune că a fost în regulă, nici foarte proastă, nici excepțională. Mi-au plăcut  cântecele mamei în slovenă, versurile vor reveni în memoria fetei mai târziu, deși nici ea, nici noi nu știm ce înseamnă. De asemenea, avem câteva imagini bine construite și câteva idei de notat, un cititor le poate recupera din oceanul de dramatism. O scenă aparte este reuniunea bărbaților în cârciumă, sunt o adunătură de oameni nefericiți, fără speranță, ce așteaptă ca viața să treacă odată.

După această experiență, nu știu dacă Richard Flanagan este my cup of tea și dacă ar trebui să încerc cartea menționată la început sau să o las să plece în lume la alți cititori. Știu că Ema de la Lecturile Emei a fost impresionată de Gould’s Book of Fish și că i s-a părut foarte bine scrisă, poate că eu am greșit cartea de unde am început, nu autorul. Vom vedea.

Mulțumesc editurii Litera pentru acest roman!

Bookfest 2016: O noapte, Marcovici de Ayelet Gundar- Goshen

Aveam o mică îndoială că O noapte, Marcovici va fi o carte pe gustul meu, însă m-am decis să îi dau o șansă fiindcă a apărut în colecția Babel de la Nemira (în care am încredere) și avea un subiect interesant, nemaiîntâlnit de mine în lecturile anterioare. Urma deci să îmi pun speranțele în stilul de a scrie al autoarei și să sper că rezultatul va fi pe măsură.

După ce mustăciosul Zeev Feinberg înaintează pe teritoriul periculos al amorului cu Rahel Kantzelfold și este prins (mai mult sau mai puțin în flagrant, dar oricum ar fi soțul nu e prea fericit), se vede nevoit să fugă în Europa cu prietenul său, Iacov Marcovici. Mai târziu, pentru a ajuta niște tinere femei să fugă din calea războiului și să se întoarcă în Țara Sfântă, cei doi se căsătoresc de formă. Aceste informații se găsesc pe coperta romanului, însă ceea ce nu știam eu este că acesta e doar îndeputul, pretextul romanului, majoritatea acțiunii are loc după întoarcerea acestora.

Pot zice fără nicio tragere de inimă că subiectul din O noapte, Marcovici este complex și detaliat, la un moment dat mă gândisem să fac o schemă cu cine iubește pe cine, cine e trist din cauza cui, cine calcă strâmb, ce copii apar și ai cui sunt, când se întâmplă fiecare schimbare și un grafic cu modul în care se modifică stările personajelor principale. Am renunțat la pagina 100 pentru că deja schema mea se complicase considerabil, cu siguranță romanul nu poate fi acuzat de liniaritate. Relațiile instabile și ușurința eroticului pot da impresia de lectură siropoasă, însă vă asigur că e mult mai mult decât atât. Întregul roman mi s-a părut tragic, trist, dureros, iar sexul un fel de ultim refugiu spre care te îndrepți fără speranță. Sau poate un loc care te primește cu brațele deschise, apoi cu un picior în burtă. Mi-a plăcut că romanul este o combinație reușită de umor și seriozitate, iar temele profunde nu ezită să apară ( moartea, războiul, sinuciderea, crima, iubirea, căsnicia și destrămarea ei, împlinirea oferită de carieră versus fericirea dată de iubire și așa mai departe).

Sunt trei relații principale care sunt analizate: Zeev și Sonia ( fata cu pielea ce miroase a portocale), Iacov și Bella, Rahel și soțul său al cărui nume nu mi-l amintesc. Cu ajutorul acestor cupluri se pun sub lupă complicațiile, problemele și răsturnările de situații dintr-o relație. Ce se întâmplă atunci când obligi o femeie să rămână cu tine deși știi că ea nu te iubește (apreciez totuși că autoarea nu a dus personajul masculin spre viol, măcar atât)? Ce faci atunci când persoana iubită are un dor de casă ce o macină sau o traumă din război, ambele situații conducând la îndepărtare și nebunie? Cum trăiești după ce ai ucis persoane nevinovate pretextând că îți aperi patria? Cum afectează o relația lipsa capacității de a avea un copil? Ce pot realiza femeile și cât de puternice sunt acestea? Cum se transmite nefericirea părinților asupra copiilor? Aceste întrebări pot continua pe încă două pagini, sunt o mulțime de idei, de întâmplări, de schimbări de discutat, aș zice că aici e o cantitate triplă de evenimente față de un roman obișnuit. Ce-i drept, are și suficiente pagini în care să se dezvolte toate stările.

Imaginea femeii așteptând zilnic pe mal și înjurându-și bărbatul ce nu se mai întoarce mi s-a părut memorabilă și un bun semn că relația se va dezvolta interesant, iar personajul feminin va fi remarcabil în continuare ( de altfel, preferatul meu). Salvarea unor poezii din foc cu riscul rănirii e un alt pasaj minunat ce demonstrează veșnicia cuvintelor, chiar dacă tot apar obstacole. Pierderea este omniprezentă în această carte: se pierd ființe iubire, copii, vieți, demnitate, minți, jurnale, țară, speranțe. De aici vine și durerea, pe care o poți simți puțin la început, însă care se impregnează ulterior în toate gândurile cititorului. Și uite așa ajungi să citești cartea pe nerăsuflate.

Prin urmare, un debut frumos și promițător ce atinge o multitudine de subiecte fără să eșueze în stil. Aș recomanda, nu am mai întâlnit o astfel de construcție până acum și nici un roman atât de bogat, fără să devină confuz. Să mâncăm niște portocale acum, lectura aceasta vă va face poftă cu siguranță.

Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte aflată printre noutățile lor de Bookfest.

Bookfest 2016: Durere de Zeruya Shalev

Continuăm proiectul Bookfest cu o carte care a precedat târgul, dar care mi se pare potrivită întrucât Israelul a fost țara invitată să ne uimească cu scriitorii ei în anul 2016. Nu e prima mea întâlnire cu Zeruya Shalev, am mai citit Soț și soție care mi-a plăcut atât pentru stilul de a scrie, cât și pentru latura psihologică exploatată în adânc de către autoare.

La fel ca în Soț și soție, în Durere nu avem un fir al acțiunii pe care să îl urmărim cu sufletul la gură, nu suntem concentrați pe fapte, pe evenimente, atenția noastră fiind îndreptată în totalitate către gândurile personajelor, către ideile lor provenind dintr-un trecut dureros și (mai ales) către evoluția relațiilor din cadrul familiei centrale.

Iris este personajul a cărei perspectivă o cunoaștem în întregime, ea este supraviețuitoarea unui atac terorist ( la fel ca în cazul Zeruyei Shalev) din urma căruia a rămas cu multă durere, această durere cutremurându-i trupul în fiecare moment și totodată ajutând la distrugerea echilibrului din familie. Autoarea descrie atât de în detaliu modul în care acționează durerea încât îi poți simți puterea și te îngrozesc efectele, din primele pagini aflăm cât de greu îi este lui Iris să facă unele lucruri simple și cum această durere o îndepărtează de copii, nu le mai poate purta de grijă, nu îi poate asculta, sfătui, consola, de asemenea, nu îi poate acorda timp și afecțiune soțului său, Miki. Evident, un subiect atins în trecere este cel al terorismului, este evident că victimele acestuia suferă cumplit, însă nu întotdeauna ne gândim la cum se propagă acest lucru în cadrul familiilor. Chiar dacă este o supraviețuitoare, familia ei se zdruncină fără oprire.

Situația familială este un subiect care ține de latura psihologică despre care vorbeam anterior: îl avem pe Omer, un băiat care a folosit toată energia mamei din cauza comportamentului său neastâmpărat, gelos, neiertător și care se retrage în sine în prezent, devenind din ce în ce mai tăcut, mai greu de citit.

Alma este cea care a pierdut din atenția mamei după ce fusese singura ei preocupare, se îndepărtează de mamă, devine rece și cinică, ca o urmare a acestei îndepărtări se mută la oraș și se angajează ca chelneriță. Lucrurile nu sunt atât de simple, din păcate ea ajunge într-un anturaj care o îndreaptă spre ceva periculos, folosind manipularea și exploatarea unei lipse de încredere în propria persoană alăturată sentimentului de vinovăție. Nu voi spune despre ce este vorba întrucât această informație are un rol important în acțiune, însă trebuie să spun că ceea ce i se cerea Almei mi s-a părut revoltător și îngrijorător.

Nici relația cu Miki nu este tocmai fericită pentru Iris, au intrat într-o rutină în care nu cred în capacitățile celuilalt de a lua decizii corecte, de a acționa spre binele familiei și al căsniciei lor, în care certurile reprezintă obișnuitul, iar relațiile fizice extraordinarul. Eitan reprezintă inversul relației cu Miki, fostul ei iubit și actualul ei amant readuce pasiunea și încrederea în viață pentru Iris, primește o a doua șansă la fericire după ce fusese despărțită de el din cauza unei alte dureri,

Alături de planurile acestor patru relații, în roman sunt dezbătute subiecte precum educație, toleranța ( ironia sorții fiind că Iris lucra la un proiect ce încuraja toleranța), echilibrul dintre carieră și muncă, comunicare și chiar durerea în sine. E lesne de înțeles că Durere este un roman complex, scris să dea de gândit și să provoace dezbateri (sigur vor exista reacții pe partea de parenting, mă gândesc).

O impresie personală este că tot ce a ieșit rău în cadrul familiei se datorează lipsei de comunicare. Nu mă refer la faptul că Iris nu înțelege sau nu se gândește la direcția în care se îndreaptă familia, ea face asta în fiecare moment, analitic și în profunzime, însă nu descoperă calea prin care să își transmită gândurile și sentimentele, nu reușește să se apropie de cei dragi și să le explice ce simte. E o prăpastie între ei care s-a născut dintr-o simplă groapă, ce putea fi astupată fără probleme dacă se lucra la ea de la început. Timpul a fost neiertător, iar reparațiile se plătesc mult mai scump în momentul actual.

Deși mi-a plăcut stilul de a scrie, subiectul (mai puțin partea cu Alma care nu mi se pare realistă), analiza psihologică, un punct slab al acestui roman mi s-a părut detașarea față de personaje. Deși ceea ce se întâmpla ar fi trebuit să îmi stârnească mai multe stări, nu am simțit mai nimic, cu excepția primelor câteva pagini. Mi s-au părut antipatice majoritatea personajelor, prin urmare nu m-a interesat foarte mult dacă pățesc ceva rău sau nu. Ori asta este o problemă gravă într-un roman care ar trebui să transmită multă emoție, mai ales că subiectul promitea mult, iar autoarea are potențial. Știu că mulți cititori se gândesc că au avut prea multe așteptări atunci când se întâlnesc cu o dezamăgire, eu nu gândesc așa, am așteptări foarte ridicate de la orice citesc și continui să le duc mai sus fără a regreta niciun moment. Sunt în căutare de cărți excepționale, Durere nu mi s-a părut a fi una dintre ele, a fost doar un roman în regulă pe care nu regret că l-am citit, dar nici nu l-aș băga în top. Ba chiar aș zice că Soț și soție e o lectură mai bună, voi decideți însă ce vă atrage și ce credeți că se va potrivi gusturilor voastre.

Am citit de Zeruya Shalev: Soț și soție

Vreau să citesc: Fărâme de viață

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.