Recenzie: Sirenele de pe Titan de Kurt Vonnegut

Nu cred că e ușor să anticipezi ce se va întâmpla în romanele lui K. Vonnegut, cel puțin așa gândesc după prima carte citită de la el. Nu m-aș fi așteptat la acțiunea gândită de autor în Sirenele de pe Titan, singura parte pe care am intuit-o a fost legată de ceea ce critica.

Winston Rumfoord este personajul care ghidează acțiunea la începutul acestui roman, el știe tot ce se va întâmpla în viitor și, din când în când, se materializează pe Pământ. Astfel, ajunge să îi spună lui Malachi Constant (un tip bogat și cu ceva vicii) că în viitor va avea un copil cu soția sa, Beatrice Rumfoord și că traseul său va fi Marte-Mercur-Titan. Cele două personaje nu se simt atrase unul de celălalt, prin urmare fac tot ce este posibil pentru ca ceea ce a adeverit Rumfoord să nu devină realitate. Lucrurile nu sunt însă atât de simple, iar acțiunile lor nu țin doar de deciziile luate individual. Avem parte apoi de o sinucidere colectivă a locuitorilor de pe Marte, de o tiranie realizate prin controlul gândurilor printr-o antenă implantată în creier, de răspândirea unei religii după dorința lui Rumfoord și de retragerea pe Titan, acolo unde se regăsesc cele trei sirene fermecătoare. Și totuși ceea ce am spus aici nu explică în totalitate ce se întâmplă, însă voi detalia puțin mai târziu impresiile mele legate de acțiune.

În opinia mea, punctele cele mai importante ale romanului sunt legate de religie, de alegeri și de manipulare. Omenirea nu pare să își dea seama când își exercită propria voință sau când este manipulată, amăgită, când acțiunile sale sunt de fapt plănuite de altcineva. Dumnezeul lor este Rumfoord sau cineva mai presus de el? Atunci când alegi să pleci, este voința ta sau a altcuiva? Întrebările acestea sunt cheia către înțelegerea romanului. Puncte bonus pentru că pe parcursul lecturii pare că ești cuprins într-o iluzie.

Subiectele abordate aveau potențial, însă nu cred că autorul le-a explorat pe cât se putea. Religia adusă pe Pământ nu mi se pare detaliată suficient, manipularea nu pare a fi descrisă corespunzător, ceva lipsește, ceva care avea puterea să mă marcheze și să mă facă să pun sub semnul întrebării modul de funcționare al omenirii. Pe coperta cărții, Esquire zice că e cea mai bună carte a autorului, mă îndoiesc, mai ales că Pianul mecanic și Abatorul cinci sunt mult mai cunoscute, prin urmare mult mai probabil să fie foarte reușite. Sau cel puțin așa sper pentru că momentan Vonnegut nu a reușit să mă impresioneze, păcat, aveam niște așteptări foarte ridicate de la el.

Poate că dacă nu grăbea atât de mult acțiunea și se focusa pe ce se întâmplă după ce Marte atacă Pământul, lăsând deoparte cum Constant se duce pe Titan să facă nimic, ar fi fost mult mai bine. Totuși, având în vedere că stilul de a scrie a fost bun, i-aș mai da o șansă lui Vonnegut, să văd dacă poate lucra cu ideile sale pe gustul meu. Revin cu opinii dacă reușește să ajungă în buzunarul cu scriitori dragi.

Mulțumesc, Editura Art!