Recenzie: Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar

Notă Goodreads pentru Memoriile lui Hadrian: 4 steluțe

Mi-a luat mult timp până să ajung să citesc Memoriile lui Hadrian, știam că o să îmi placă și știam că va fi o lectură densă, pentru care trebuie să te pregătești. A nu se înțelege că se citește greu, pentru a lua cât mai mult din această carte trebuie să te mai documentezi, să înveți lucruri și să fii atent la orice detaliu prezentat. Poți trece mai lejer prin ea, dar rezultatul bănuiesc eu că nu va fi la fel de bun.

Memoriile lui Hadrian sunt contruite ca o scrisoare, o confesiune, o îndrumare de la Hadrian către succesorul lui, Marcus Aurelius. Avem gândurile împăratului despre plăceri, despre vânătoare, mâncare, iubire, boală, politică, diplomație, război, stat, oameni, dușmani și prieteni, artă. Tot ce poate fi dezbătut se află în această carte, este o lectură complexă și inteligentă.

Eu am preferat întotdeauna să mă îndrept spre ficțiune și mai puțin spre cărți de istorie, de altfel îmi place să cred că ceea ce știu, ceea ce am învățat până acum provine majoritar din cărțile citite. Prefer poveștile în defavoarea unei înșiruiri de evenimente cu anii aferenți. Prefer atmosfera în defavoarea unor cifre. Istoria ajunge la mine prin intermediul unor personaje și prin gândurile lor, aceasta este modalitatea aleasă de mine deci nu e necesar să coincidă cu preferințele voastre. Memoriile lui Hadrian au însemnat pentru mine doza necesară de istorie, am aflat ce se întâmpla în acea perioadă, care au probleme, ce soluții au fost implementare, cine dorea pacea și cine războiul, ce cuceriri erau în plan și ce strategii au fost stabilite.

Partea cea mai bună la  Memoriile lui Hadrian este că nu se rezumă la gândurile împăratului, ci la gândurile omului. Iubirea, pierderea celui drag, arta și emoțiile transmise, posibilitatea de a fi zeu, percepția asupra morții sunt subiecte de o mare importanță în aceste memorii. Memoriile lui Hadrian o carte plină de substanță și cred că este de interes și din perspectiva istoriei noastre.

Hadrian este credibil în cartea lui Marguerite Yourcenar, am avut o impresie continuă că însuși Hadrian a scris aceste rânduri. Acest fapt se datorează atât talentului autoarei, capacității sale de a scrie bine, cât și a documentării (e ușor să îți dai seama câte cercetare a făcut înaintea scrierii acestei cărți). De altfel, în carnetele de la finalul cărții primim câteva indicii despre cum a gândit cartea, ce a dorit să obțină, de ce a ales acest personaj, cât timp i-a luat să scrie și să rescrie și ce cărți a studiat. A reușit să aducă un personaj îndepărtat în secolul nostru și să ne facă să îl simțim viu, plin de energie, impunător.

Încep să îmi pierd cuvintele vorbind despre această carte, vă mai menționez două cărți ce mi-au trecut prin cap citind Memoriile lui Hadrian:

Cântul lui Ahile de Madeline Miller ( Hadrian și cel iubit)

și

Suita franceză de Irene Nemirovsky ( pentru notele de final prin care putem avea perspectiva autorului)

Au mai scris despre Memoriile lui Hadrian: Filme-Cărți și Laura Câlțea (citate).

 

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

 

Recenzie: Dușmanca. Balul de Irene Nemirosvky

Notă Goodreads: 3 steluțe obținute astfel Dușmanca- 4 steluțe și Balul- 2 steluțe.

Polirom a publicat trei cărți scrise de Irene și-anume Neînțelegerea, Suita franceză și Dușmanca. Balul (în ordinea în care le-am citit). Mă bucur că am terminat aceste cărți și totuși nu, mare lucru nu mai am de citit de la ea (de fapt, sper pe ascuns să se mai publice ceva). Astăzi vă voi vorbi puțin despre Dușmanca. Balul și vă voi dezvălui topul Irene Nemirosvky în opinia mea.

Tema principală din Dușmanca ( veți vedea că și în Balul e aceeași) este relația mamă-fiică, una nu tocmai fericită se înțelege. Mama lui Gabri este superficială, nepăsătoare, neglijentă, preocupată mai mult să atragă bărbați decât să își îngrijească fetele și să își iubească soțul. Cele două surori învață să se considere orfane și să creeze o lume a lor, în armonie și prin joc. Armonia va fi distrusă, iar Gabri va crește cu o ură teribilă față de mamă, o simte vinovată și îi reproșează lipsa din copilărie.

Devenită o  femeie frumoasă, atractivă, Gabri capătă puterea mamei sale și decide să se răzbune pentru copilăria pierdută și pentru suferința îndurată. Mi se pare fascinant modul de răzbunare, dar și oscilările între  a face totul pentru a-și întrista mama și a o înțelege. Orice s-ar fi întâmplat, fata încă se gândește dacă acțiunile ei împotriva mamei sunt corecte. Uneori pierde controlul urii și pasiunea ei se dezlănțuie.

Relația mamă-fiică din Dușmanca ar trebui să fie bine înfiptă în literatură, mi se pare una din cele mai reușite. De asemenea, iubirea apare aici ca o tornadă în voia căreia te lași, fără a te împotrivi nici măcar o secundă. Această modalitate de a reacționa cu iubirea creează o atmosferă din care nu mai poți să ieși, citești într-o răsuflare, cu o singură bătaie de inimă și un singur clipit. E greu să revii la normal atunci când vezi că vina nu e o zonă albă sau neagră, ci gri, ea nu mai poate fi împărțită clar. Mama lui Gabri este vinovată sau nu? Gabri? Amantul mamei? Soțul?

Din păcate, Balul nu a fost o încântare asemănătoare cu Dușmanca. De data aceasta, avem relația dintr-o mamă dornică să fie cât mai bogată, să impresioneze și fiica ei mereu certată, criticată, ce nu are voie să facă nimic. O relație toxică ce va duce tot la răzbunare cu ocazia unui bal prin care mama vrea să arate în ce lux trăiesc, chiar dacă sunt niște parveniți, niște intruși în viața socială. De remarcat că atât Gabri, cât și Antoinette preferă să se răzbune prin umilirea “dușmancei”, prin suferința ei, preferabil publică.

Balul a fost o scriere în regulă, citită rapid, însă fără partea impresionantă pe care am găsit-o în celelalte lucrări. Mi-a dat impresia că mai erau retușuri de făcut sau idei de dezvoltat. Chiar dacă gesturile din cadrul balului sunt descrise în detaliu, chiar dacă simți stările personajelor, simți disperarea, parcă aș fi vrut mai mult. Poate pentru că știu că se poate mai mult. Balul mi-a plăcut, însă nu m-a entuziasmat, nu m-a ținut în priză.

Și-acum topul de care spuneam:

Suita franceză- 5 steluțe (vezi recenzia dând click pe titlul cărții)

Dușmanca- 4 steluțe

Neînțelegerea- 4 steluțe (vezi recenzia dând click pe titlul cărții)

Balul- 2 steluțe

Au mai scris despre : Filme- Cărți și Răzvan. Dacă am omis pe cineva, puteți lăsa un comentariu cu link către recenzie.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Recenzie: O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal

Notă Goodreads: 3 steluțe

Cred că Bohumil Hrabal este genul de scriitor care are o bază de cititori ce îi vor sorbi fiecare cuvânt, ce îi vor cumpăra fiecare carte și vor fi încântați să îi redescopere stilul. Asta e o bănuială, sunt abia la prima carte și încă nu pot spune categoric că scriitura lui este pentru o anumită nișă. Nu e o problemă însă având în vedere că intenționez să citesc cărțile scrise de el în continuare și am de unde alege, e o serie de autor în curs de dezvoltare la Editura Art (până acum au apărut următoarele: Bambini di Praga, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, Trenuri cu prioritate și L-am servit pe regele Angliei).

Trebuie să recunosc că descoperirea acestui autor a reprezentat inițial un șoc. Apoi m-am obișnuit și am putut aprecia stilul oarecum excentric. Majoritatea capitolelor încep așa: “De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche.” Asta este meseria personajului nostru, presează hârtie veche, încearcă să creeze artă prin ceea ce este presat, lucrează într-o pivniță murdară, într-un întuneric descurajant și visează ca la pensie să cumpere presa și să trăiască liniștit. Este obsedat de cărți, de fiecare dată când găsește una reușită o ia acasă și o adaugă unei colecții ce m-ar face de rușine. Asta pentru că în casa lui abia mai este spațiu de deplasare, personajul principal trăiește cu frica de a fi strivit de tone de cărți la cea mai mică mișcare în somn sau la toaletă. Pe parcursul cărții, aflăm despre iubirea din tinerețe, o fată frumoasă ce a fost îndepărtată din cauza panglicilor și fundelor cu probleme (trebuie să citiți ca să aflați la ce mă refer, este un pasaj teribil de amuzant), ne împrietenim cu niște șoareci pe care îi vedem ulterior striviți din greșeală de presă, observăm cum Hanta se tot întoarce la halba cu bere, sunt introduse două țigănci istețe ce îi mai țin companie și-apoi vedem efectele progreselor, o presă mică este înlocuită de o presă mai mare, iar un angajat vechi cu unul mai nou. Bineînțeles, multe paragrafe constituie o critică subtilă.

Am citit multe cărți până acum cu stiluri diversificate, însă ceva asemănător lui Hrabal nu am întâlnit. E ceva repetitiv, trist în fiecare capitol, e o atenționare și totodată nu pare că nu mai există speranță. Nu e o carte care să te lase să dormi în pace. Mie mi-a dat impresia că scopul este de a da un impuls, nu de a ghida tot drumul. Pe principiul dacă tu, cititorule, te prinzi că lucrurile merg așa, mergi, citește, invață și găsește un răspuns. Nu te aștepta să îți spun eu tot, am alte treburi mai importante precum să presez hârtie, să apreciez arta și să mă educ cu forța.

Textul lui Hrabal are un ritm propriu ce îl apropie de poezie. Acesta s-ar putea să fie punctul lui cel mai puternic, cel care atrage baza aceea de cititori. Violența, dezgustul, nedreptatea, toate părțile negative sunt trecute prin filtrul poeziei înainte de a ateriza în proză. Din câte am citit despre celelalte romane ale lui, această trăsătură pare a fi una întâlnită peste tot (într-o cantitate considerabilă sau mai redusă, dar întotdeauna de calitate).

Ce m-a impresionat pe mine (și poate vă va strâni și vouă interesul):

*imaginea omului ce apasă repetitiv pe butonul verde și roșu pentru a presa hârtie

*același om iubește cărțile ca un nebun

*ilustrațiile din carte merg mână în mână cu textul și ajută la atmosferă

* textele scrise de Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman de la începutul și sfârșitul cărții sunt de savurat

*modalitatea în care poate fi interpretată fiecare întâmplare aparent banală

În concluzie, îl puteți încerca pe Hrabal, întâi cu un șoc apoi cu aprecieri pentru O singurătatea prea zgomotoasă. Eu mă voi strădui să adun impresii despre celelalte cărți ale sale, astfel vă voi putea arăta imaginea de ansamblu. De cincisprezece ani citesc cărți. Am zis.

 

Mulțumesc editurii Art pentru că mi-a trimis această carte spre recenzare (și nu numai, veți vedea în curând ce va urma).

Alte recenzii: Bookaholic