Recenzie: Nimicul de temut de Julian Barnes

Notă Goodreads pentru Nimicul de temut: 4 din 5 steluţe

“Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”, aşa începe cartea lui Barnes. Trebuie să mărturisesc că după ce am citit Cafe au lait, interesul pentru romanele lui Barnes a crescut şi am fost convinsă că pot găsi ceva mai bun. Am reuşit în acest caz, însă nu mă voi opri aici, poate voi găsi cartea ce mă va face să îi ofer 5 steluţe fără să stau pe gânduri.

N-aş şti prea bine unde să încadrez Nimicul de temut, nu ştiu unde e graniţa dintre ficţiune şi non-ficţiune. Cartea este formată din amintirile lui Barnes legate de familia sa ( un punct important este fratele său ce are întotdeauna o perspectivă diferită) şi din reflecţii asupra morţii şi religiei, însă aceste două componente sunt conectate, nu pot exista una fără cealaltă.

De fiecare dată când Barnes simte că nu deţine adevărul absolut într-o chestiune, apelează la fratele său, la filozoful ce îl poate ajuta să înţeleagă. Modul în care autorul construieşte aceste dialoguri este absolut minunat, cei doi par a sta în poziţii diferite, detaşaţi, relaxaţi şi totodată înarmaţi cu cinism, nepăsare sau replici tăioase. Nu că nu ar ţine unul la celălalt, însă inteligenţa amândurora cere o discuţie profundă, cu argumente irefutabile, cu o oarecare duritate a cuvintelor. Dacă ar fi să aleg o perspectivă, Julian ar câştiga, în mod subiectiv bineînţeles. El afirmă că “moartea”, nimicul de temut este o chestiune groaznică de care omenirea vrea să scape, chiar dacă nemurirea în sine ar crea destul de multe probleme. Fratele său priveşte această situaţie cu nepăsare, nu vrea să trăiască o veşnicie, nu vede sensul. E conştient că după nu va mai fi nimic, însă nu e dornic să lupte împotriva morţii.

Numai că ne vine greu să credem că, dacă am continua să trăim, ne-am plictisi atât pe noi, cât şi pe alţii ( există atâtea limbi străine şi intrumente muzicale pe care le poţi îmvăţa, atâtea cariere pe care le poţi încerca şi ţări în care poţi locui şi oameni pe care îi poţi iubi).

Nu am cum să nu fiu de acord cu citatul de mai sus şi totodată înţeleg opinia fratelui că nu ar fi bine să fim mereu aici, infinitul e prea mare pentru numărul de activităţi finite pe care le poţi face. Pe de altă parte, mă gândesc că lista mea de lecturi e proiectată pe sute de ani, am calculat că în cel mai optimist caz nu reuşesc să îmi îndeplinesc toate dorinţele în viaţa asta, fără să iau în considerare lansările viitoare.

Putem observa cu uşurinţă că Nimicul de temut nu este o carte lejeră, care să te facă să te simţi bine şi confortabil cu ceea ce eşti, în schimb poate să îţi confirme unele idei pe care le aveai, să îţi prezinte altele, să întoarcă unghiul la 180 de grade şi să te lovească de acolo. Trebuie să gândeşti şi trebuie să înţelegi. Nimicul de temut face parte din tine, din orice cititor, din orice om şi trebuie să fii pregătit pentru el.

Legat de tema morţii legată de religie avem:

Oamenii cred în religie doar pentru că le e frică de moarte.

Eu am o părere clară despre religie şi nu intenţionez să spun care este sau să aduc argumente în favoarea ei. Cine mă cunoaşte personal ştie cum stă treaba, acceptă sau nu. Mi-e indiferent. Cu această menţiune, pot spune că în cartea lui Barnes apare o discuţie despre atei şi credincioşi. Este posibil ( şi atenţie, zic doar posibil) să existe persoane pline de credinţă care consideră că ateii sunt automat oameni răi, fără principii. Aş contrazice această afirmaţie, pentru că tu nu crezi în ceva, nu înseamnă că începi să omori în stânga şi în dreapta, să violezi, să îţi baţi copiii sau să furi. Am întâlnit mulţi atei şi niciunul nu mi s-a părut rău intenţionat. Să revenim totuşi la Barnes care zice că a fi ateu e o experienţă dureroasă, ateul ştie că viaţa nu e veşnică şi trebuie să trăiască cu acest gând. Trebuie să accepte nimicul ce va urma şi chestia asta nu e chiar atât de simplă. În al doilea rând, “sensul vieţii” ( dar ignorând partea siropoasă din acest concept) nu mai este atât de uşor de găsit. Vă spuneam despre nişte calcule, am 22 de ani, aş presupune că voi trăi până la 82 ( cum să nu?), în condiţii de sănătate care să îmi permită să citesc şi mai presupun că voi citi 100 de cărţi pe ani (optimist, odată intrată în câmpul muncii şi apoi îmbătrânită, nu va mai fi atât de uşor). 6000 de cărţi. Şi gata. Nimic după. Niciun rai cu o bibliotecă gigantică. Nimic. Nimicul de temut.

 

Apoi cita sumbrul rezumat al existenţei omeneşti făcut de Eliot: naştere, şi copulaţie, şi moarte.

 

Poate că vi se pare o carte depresivă, nu e, tocmai pentru că autorul este împăcat cu gândurile sale. Ştie, cunoaşte măcar o parte din adevăr. E cinic, e sceptic, e confuz, e genial, însă depresiv nu e. Iniţial am vrut să scriu o avertizare pentru cei care consideră religia un subiect controversat, de nediscutat, însă apoi m-am gândit că tocmai ei ar trebui să citească, ar trebui să descopere o nouă perspectivă. Nu e necesar să îţi schimbi opiniile, nici eu nu mi le voi schimba obligată de alţii, dar trebuie să ştii şi ce alte opinii mai există. Nu îmi place când primesc argumentul “De-aia”. Nu are şanse nici în o mie de ani să mă convingă.

O mică menţiune: Titlul original este Nothing to be frightened of, acesta nu sugerează frica de moarte, ci mai degrabă o împăcare cu ceea ce se va întâmpla cu siguranţă.

M-am lungit cu această recenzie, mă apropii vijelios de 1000 de cuvinte, însă aşa e când o carte atinge nişte subiecte care te interesează. Prin urmare, citiţi! P.S. Au mai scris despre Nimicul de temut Răzvan şi Laura Câlţea pe Bookaholic.

Mi-au plăcut: subiectele discutate, stilul de a scrie, traducerea

Au fost ok: scenele de familie

Nu mi-au plăcut:  micile repetiţii

 

Editura: Nemira

Colecţia: Babel

An apariţie: 2014

Nr. pag.: 336

 

Mulţumesc editurii  Nemira pentru şansa de a citi această carte!