Recenzie: Era să fiu eu de Ali Smith

era-să-fiu-eu

Nu ştiu ce să mă mai fac pentru că editura Univers mă face să umplu Goodreads cu câte 5 steluţe. Vă spuneam într-o postare anterioară despre Sfârşitul poveştii şi cât de mult mi-a plăcut, plăcerea se repetă pentru Era să fiu eu de Ali Smith, însă vine dintr-o scriitură şi o poveste diferită. Dacă Sfârşitul poveştii punea accentul pe iubire şi individual, Era să fiu eu este genul de carte care trage o alarmă pentru un grup de persoane. De ce?

Pentru că personajul principal, Miles, iese la cină cu nişte necunoscuţi. La un moment dat, urcă la etaj şi nu se mai întoarce o perioadă îndelungată de timp. Cei aflaţi la cină nu observă dispariţia bărbatului, mai târziu presupun că e pe la baie. Gazdele află că Miles s-a încuiat într-o cameră şi nu mai vrea să iasă de acolo. O adevărată tragedie pentru ei, se simt atât de deranjaţi că cineva străin e în propria lor casă încât nu se străduiesc nici măcar puţin să îl înţeleagă pe omul ălă, să ajungă în sufletul lui şi să răscolească pe-acolo. Presa este la fel de intrigată, apar susţinători ce îl încurajează şi îi trimit diverse alimente pentru a putea supravieţui, e un mare tărăboi. Singura care îl poate înţelege pe Miles este o fetiţă deşteptissimă de nouă ani, o persoană care reuşeşte să stabilească o legătură cu el şi astfel să poată comunica.

Cartea este împărţită în patru capitole: Era, să, fiu, eu. În engleză, titlul ar fi There but for the, deci ne este clar că vor exista jocuri de cuvinte şi un stil de a scrie inedit. Revenind la capitole, fiecare începe cu respectivul cuvânt şi dezvăluie o poveste a unui personaj ce a avut vreodată legătură cu Miles, planul se îndepărtează de multe ori de locul în care se află închis bărbatul. Finalul este unul pe care eu cel puţin nu l-am putut simţi, mă aşteptam la altceva. Un plus pentru asta!

Menţionez că modul de aranjare a frazelor este deosebit, aş zice. Să exemplific:

Stilul de a scrie este impecabil.

Abia aştept ca alte traduceri pentru cărţi scrise de Ali Smith să apară la editura Univers.

Subiectul Era să fiu eu este ales într-un mod tare deştept, nu-i aşa?

Prin asta, voiam să spun că se foloseşte mult Enter, însă există şi paragrafe mai lungi care să creeze un anumit echilibru. Când se dă Enter, apar de obicei frazele cu mai multă tensiune sau cele care conţin o idee mai puternică, una dramatică. Efectul e foarte interesant, vă garantez. Eu vă recomand această carte, este scrisă bine şi are un subiect atractiv, iar personajele sunt croite astfel încât să te poţi ataşa de ele ( sau, eventual, să găseşti puncte comune). Vă las cu un citat care să vă îndemne la lectură:

A fost odată, şi doar o dată a fost, spune el. O singură dată a fost tot ce-a fost.

 

Mulţumesc, editura Univers!

 

 

Recenzie: Sfârşitul poveştii de Lydia Davis

sfârșitul-poveștii

Sfârşitul poveştii este definiţia pentru ce îmi doresc eu de la o carte, ce mă face să o încadrez în cărţile din buzunarul de la inimă. Nici nu ştiu cum aş putea să o descriu încât să se vadă cât de mult m-a impresionat, cât de aproape a ajuns faţă de mine şi ce urme a lăsat trecerea ei.

Cartea începe cu sfârşitul poveştii ( sau începutul, căci nici personajului nu îi este foarte clar), o femeie intră într-o librărie şi primeşte un ceai de la un necunoscut. Gândurile ei se îndreaptă însă spre fostul ei iubit pe care îl tot urmărea. Memoria ei porneşte la drum şi începe să recreeze momentele drăguţe, simpatice sau cele tragice, pline de disperare din relaţia ei anterioară, toate descrise în detaliu şi însoţite de adevărate analize psihologice. Toate gândurile acestei femei sunt descrise perfect ( nu exagerez) de către autoare, însă nu sunt unele pe care nu putem baza. Memoria poate să refacă lucrurile după bunul ei plac, iar noi, cititorii, nu ştim dacă povestea este chiar aşa cum ne este spusă. Nici nu contează, mult mai plăcut este simplul fapt de a citi ideile personajului principal şi modul în care acesta se raportează la relaţia sa de iubire.

Ar mai fi de spus că ea a fost multă vreme îndrăgostită de acest bărbat ( cu destul de mulţi ani mai tânăr decât ea), că ea nu prea are acţiuni pe care să le admiri, faptele pot aparţine mai degrabă unei femei disperate, obsedate, nehotărâte, umilite, că totuşi e uşor să empatizezi cu ea, că iubirea nu este singurul element inclus în acest roman, ci şi scrisul şi memoria. Ar fi multe de spus, însă e greu să povesteşti la fel ca Lydia Davis ( care apropo a câştigat Man Booker în 2013). Stilul ei de a scrie e aproape tehnic, din această cauză am spus că reprezintă perfecţiunea în sine. Niciun cuvânt nu poate fi îndepărtat dintr-o frază, iar toate cuvintele reunite formează multiple înţelesuri.

Dacă sunteţi iubitori de acţiune, cartea asta nu este de voi, în mare nu se întâmplă cam nimic. Dacă sunteţi interesaţi de psihologia feminină ( personajele masculine intervin foarte puţin, sunt doar nişte umbre în acest roman), dacă vă interesează modul în care este scrisă o carte, dacă vă place să luaţi un fapt sau un eveniment şi să îl analizaţi din toate perspectivele, dacă vă plac jocurile, dacă ştiţi cât de importantă este memoria unui om, atunci nu ştiu ce mai aşteptaţi, cartea asta este pentru voi!

Mulţumesc editurii Univers pentru această lectură excelentă!

Recenzie: Oraşe de hârtie de John Green

orase-de-hartie-john-green-827-2

Atât de mult a fost lăudat John Green că mi-am zis că trebuie să îl încerc şi eu, să văd dacă îmi e pe plac ori nu. Criteriul de alegere a fost simplu, ştiam că în curând va apărea filmul Papertowns, deci alegerea evidentă era cartea din care se inspiră şi-anume Oraşe de hârtie.

Într-o noapte, Margo intră pe fereastră şi îl îndeamnă pe Quentin ( mai exact, îl împinge de la spate) să ia maşina şi să plece în oraş pentru că are ea un plan foarte bun. Vrea să se răzbune, aşadar îl ia cu ea într-o mică aventură în care poznele sunt alăturate momentelor de reflecţie. Amuzament, adrenalină, un pic de folozofie, ceva apropiere şi noaptea s-a sfârşit. A doua zi, Margo dispare. Mister declanşat, căci nimeni nu ştie unde s-a dus fata. Cum nu e prima ei escapadă şi pentru că este considerată rebelă, extravagantă şi tot aşa, nu toţi se îngrijorează din cauza dispariţiei ei. Quentin însă, deh, în mod total neaşteptat e îndrăgostit de ea.

Cartea asta a fost plusuri şi minusuri, din această cauză a ajuns la echilibratul punctaj de 3 steluţe pe Goodreads. Să începem cu cele bune, aşa e frumos. E o lectură rapidă, uşoară, absolut nesolicitantă, deci ar putea fi o alegere bună după o carte mai grea. De asemenea, este posibil să vă aducă mici zâmbete pe buze când citiţi despre păţaniile tinerilor. În plus, mi-a plăcut ideea oraşelor de hârtie şi filozofie din spate, însă mi-aş fi dorit să fie dezvoltată mai mult şi discutată mai des. Înţeleg totuşi că această carte este destinată adolescenţilor şi anumite idei ar putea fi prea dificile la vârste mai mici.

Nu m-au încântat: stilul de a scrie ( nu e cine ştie ce complexitate acolo), tendinţa lui Quentin de a fi obsedat de fata aceasta, acţiunea destul de previzibilă ( hai să zicem cu excepţia finalului) şi imaturitatea prietenilor lui. Ştiu că multe persoane i-au îndrăgit pe aceşti prieteni, mie mi s-a părut doar că fac glume proaste şi că nu au capacitatea de a înţelege nişte lucruri. Mult mai deşteaptă mi se pare Margo care cred că e personajul meu preferat din cartea asta.

Dacă totuşi să plac chestiunile cute, dacă nu vă deranjează clişeele şi dacă preferaţi cărţile pentru adolescenţi, Oraşe de hârtie s-ar putea să fie pentru voi. Cred că aş fi fost mai mulţumită de ea în urmă cu ceva ani, acum n-a reuşit să mă prindă şi să mă impresioneze, ci doar să îmi lase impresia de ok.

Mulţumesc, Librex, pentru această carte oferită spre recenzie!