Recenzie: Pianul mecanic de Kurt Vonnegut

După ce am citit Sirenele de pe Titan și Pianul mecanic, pot spune că îmi plac subiectele abordate de Vonnegut, ironia și modul de prezentare a unor idei, însă încă nu am ajuns în stadiul în care să mă impresioneze și să mă schimbe în vreun fel. Din câte pot observa, alegerile mele privind romanele lui K. Vonnegut par să conducă la o creștere a steluțelor pe Goodreads, așadar am mari așteptări de la Abatorul cinci și Galapagos (ceea ce prezic că voi citi în viitor).

În Pianul mecanic, ne aflăm într-o lume în care roboții controlează tot, ei sunt eficienți, nu comit greșeli, știu exact ce are nevoie economia și care e locul fiecărei persoane. Dacă ești manager sau inginer, ești norocos, ai un loc de muncă bine plătit, poți inventa, dezvolta sau coordona o parte din activități, ai prestigiu și îți este recunoscută capacitatea intelectuală. Dacă nu, primești în continuare un job, dar ești condus spre periferie unde probabil că zaci printr-o cârciumă și te gândești de ce ți-ai pierdut utilitatea. Tânăr fiind, te chinui să obții cele mai bune rezultate la teste pentru a nu ajunge să repari străzi sau să faci parte din armată (fără presiune,  dacă ai ratat testele: La revedere, viitor!). Tehnica este imparțială, obiectivă și știe exact ce are de făcut, fără excepții de la regulă. Acesta este cel mai mare defect al său, nu poate surprinde unicitatea.

Paul Proteus este un tânăr strălucit, foarte inteligent, ce are în față o carieră de invidiat în uzină. Are tot ce s-ar presupune că i-ar trebui: o casă, o soție, faimă. Numai că mai are un prieten, Ed Finnerty,  la fel de inteligent, însă nu atât de dornic să se supună regulilor. De altfel, întreaga societate exclusă începe să se revolte împotriva tehnologiei, iar Ed și (ulterior) Paul vor simți din ce în ce mai mult aceste gânduri de revoltă. Când o întâlnire a mai marilor intelectuali are loc, lucrurile încep să meargă din rău în mai rău. Iar noi vom descoperi niște lucruri despre omenire și ciclicitate.

Îmi place să citesc despre ce ar putea să fie și să observ posibile decizii sau acțiuni ale omenirii, e un studiu interesant asupra capacității noastre de adaptare și de înțelegere a ceea ce ne înconjoară. De asemenea, robotizarea este un concept actual, ce nu ni se pare atât de neobișnuit pentru că este plauzibil să construim o societate unde roboții să facă treburile mai puțin plăcute sau mai dificile. Consecințe? Bineînțeles că ne gândim la ele, însă e posibil să nu putem acoperi toate aspectele. Din acest punct de vedere, Pianul mecanic este o carte de citit, are puterea de a naște dezbateri și idei noi.

În Pianul mecanic, este interesant să vedem cum evoluează relația Paul- soție. Aceasta este o femeie devotată complet societății din prezent, nu concepe să nu respecte regulile, nu înțelege ce ar fi în neregulă cu roboții și tehnologia, este dispusă să facă orice pentru ca Paul să aibă o carieră strălucită, este mai îngrijorată să nu fie privită într-un anumit fel de cei din jur decât să fie înșelată, pe scurt: pare a avea mintea spălată. Nu e capabilă să diferențieze între bine și rău pentru că i s-a spus deja ce a corect și ce nu, ce are voie să facă și ce nu. Nu vrea să piardă poziția sa alegând un nou drum, precum face Ed ( de aceea, nici nu îl place și îl consideră o influență proastă, un pericol pentru situația ei actuală). Kurt Vonnegut nu e prea blând cu femeile în romanul său, nu am găsit niciun personaj care să aibă o personalitate interesantă sau idei deosebite, toate par a fi bune de secretare și atât. În schimb, bărbații se pot revolta, ei pot înțelege lucrurile mai bine, pot gândi singuri, fără ajutorul roboților. În ultima vreme, am început să fiu din ce în ce mai atentă la modul în care autorii tratează genurile, iar în acest caz nu am putut bifa mai nimic.

Pianul mecanic mi se pare o lectură necesară datorită lumii prezentate și ideilor privind tehnica, însă nu mi s-a părut memorabil și nici nu m-a dat pe spate prin stilul de a scrie (ba chiar am reușit să uit că l-am mai citit acum câțiva ani, însă mi-am amintit după câteva pagini citite pentru că mici acțiuni mi se păreau familiare). E genul de roman spre care se fac referințe și care te poate ajuta să înțelegi alte distopii, deci e recomandabil să fie citit. Nu a reușit să îmi schimbe gândirea sau să aducă noutate ( semnificativă). Nu exclud posibilitatea ca Vonnegut să nu fie pe gustul meu, pur și simplu, dar simt nevoia în continuare să îl citesc și să mă dumiresc dacă are loc în categoria de scriitori dragi sau nu.

Editura Art mi-a trimis acest roman spre recenzare, ei au o serie de autor pentru Vonnegut cu următoarele titluri: Sirenele de pe Titan, Pianul mecanic, Galapagos și Abatorul cinci.

Bookfest 2016: Când să jefuiești o bancă de Steven Levitt și Stephen Dubner

După cum sugerează titlul cărții, Când să jefuiești o bancă și alte 131 de idei trăsnite și polemici bine inteționate reprezintă o colecție de propuneri ale celor doi autori, publicate întâi pe blogul lor. De altfel, autorii menționează în introducere că a fost contraintuitiv să ceară bani (prețul cărții) pe un conținut disponibil oricând, punctul lor forte fiind însă organizarea pe teme și adunarea articolelor în formă logică, cursivă.

Subiectivele sunt diverse: de la eliminarea contractelor pe perioadă nedeterminată în învățământ până la oferirea bacșișului pentru însoțitorii de zbor, de la plata pentru a vota sau pentru a primi muzică până la salvarea pădurii tropicale cu un suc de portocale. M-au amuzat articolele despre cât ar plăti Pepsi pentru formula secretă de la Coca Cola și despre prețul aripioarelor de pui. Aceste idei sunt neobișnuite prin simplitatea lor, prin faptul că nimeni nu s-a gândit să prezinte lucrurile astfel sau pentru că nimeni nu a acordat prea multă importanță subiectului. Sunt în același timp idei amuzante condimentate cu câteva boabe de economie.

Citind alte păreri despre această carte, am descoperit că mulți oameni s-au inflamat pentru că nu considerau ideile cu adevărat benefice pentru societate ( de exemplu, să plătești pentru fiecare vot în plus, banii fiind un semn al interesului și totodată puterea îndreptându-se spre cei care au deja o avere considerabilă). Opinia mea este că aceste texte sunt menite să amuze și să pornească dezbateri, nu neapărat pentru a fi puse în aplicare. De la o idee poți ajunge la mai multe opinii, ulterior chiar la o soluție neașteptat de simplă, de aici rezultă utilitatea ideii inițiale, chiar dacă a fost prezentată înt-o formă neșlefuită. Iar controversa apare datorită subiectelor sensibile atacate de cei doi autori (terorism, politică, decizii sociale, concurență).

Chiar dacă cartea se prezintă a fi mai puțin tehnică, am fost surprinsă să găsesc trimiteri la curba Laffer sau discriminarea prețurilor, concepte pentru care ar trebui să ai un minim de cultură economică. Pe de altă parte, nu pot spune că informațiile din carte pot constitui o metodă de a învăța economie, în cel mai bun caz reprezintă un punct de pornire spre o cercetare mai atentă și în surse recunoscute. Dar m-am bucurat să regăsesc noțiuni învățate în facultate sub o formă nouă, jucăușă.

Mi-au plăcut două articole datorită legăturii lor cu lumea cărților. Primul aducea în discuție soarta bibliotecilor publice dacă ar apărea în acest moment, când editurile sunt deja instalate pe poziție. Dacă raportezi această apariție la câștiguri și drepturi, o bibliotecă publică reprezintă o pierdere pentru editură, multe persoane pot citi aceeași carte fără să plătească nimic suplimentar, deși eforturile editurii au fost semnificative pentru fiecare carte în parte. Volumul vânzărilor ar fi mai mic, deși numărul cititorilor ar fi mai mare. Pentru că biblioteca publică a apărut acum multă vreme, editurile nu îndrăznesc și poate nici nu se gândesc să protesteze. În contextul actual, este limpede că cei care nu își permit un număr mare de cărți sau nu doresc propria bibliotecă vor apela la cea publică, iar editura va câștiga mai degrabă de pe urma colecționarilor (ca mine, da).

Al doilea articol explotează minciuna de reputație, ca exemplu fiind oamenii ce spun că au citit o carte, deși nu s-au atins niciodată de ea. Pe scurt, rușinea de a nu fi suficient de citit. Eu fac parte din categoria oamenilor ce nu au nicio problemă să zică ce au citit și ce nu, asta pentru că e posibil ca titlurile respective să fie pe lista mea, însă să nu fi ajuns încă la ele. Nu îmi este rușine că nu am timp. Există oameni ce nu sunt de aceeași părere cu mine și care apelează la minciuna de reputație.

Așadar Când să jefuiești o bancă nu e cartea care să te ajute să îți pui economia la punct, ci e lectura care încurajează zâmbetele și dezbaterile, cu scopul producerii de amuzament și idei noi. Se citește ușor, mai ales datorită lungimii articolelor (2-3 pagini) și are o secțiune de final cu pagini marcate unde se pot trece diverse idei, păreri (acolo am pregătit materialul pentru această recenzie, deci s-a nimerit bine). Eu mă bucur că a apărut în preajma târgului Bookfest și am apucat să o includ în proiect, sper ca la un moment dat să citesc și Freakonomics.

 

Mulțumesc editurii Publica pentru implicare în proiect și pentru acest volum. Lectură plăcută tuturor!

Recenzie: Mistuiți de David Cronenberg

Romanul Mistuiți de David Cronenberg mi-a atras atenția de cum a apărut, însă a trecut ceva timp până să ajungă în mâinile mele pentru că așteptam să am o dispoziție potrivită pentru o lectură  erotică, ciudată. Totodată, văd că această lansare nu a stârnit prea multă vâlvă, bloggerii pe care îi știam pasionați de Polirom nu au scris nimic despre acest roman.

Naomi și Nathan formează un cuplu neobișnuit, amândoi sunt jurnaliști, unul scriind despre ciudățeniile medicinei, celălalt despre investigarea unei crime. Relația lor se consumă pe fugă, într-o cameră de hotel, printre aparate de fotografiat, înregistrat, telefoane, laptopuri. Obsesia pentru tehnologie nu este singura trăsătură a cuplului ce iese în evidență, cei doi au deseori relații sexuale cu cei pe care îi investighează. Ceea ce e mai rău de-abia acum începe.

Întâi de toate, dacă nu aveți stomac bun și vă caracterizează o sensibilitate aparte, Mistuiți nu este pentru voi. E un roman puternic, dur, bolnav, deranjant (în sensul de disturbing), ce prezintă omenirea în cea mai rea fază a ei. Un soț ce își omoară soția, o tranșează și-apoi o mănâncă, un bărbat ce este atras de o femeie măcinată de cancer și tansformată de radiații, o tânără ce taie bucăți din propria persoană, după care le mănâncă pe farfurii de jucărie; nici nu mai e nevoie să merg mai departe, puteți înțelege care e atmosfera din roman.

În Mistuiți, toate personajele sunt departe de a fi normale (fizic și psihic) și acționează după cum nu ne-am fi putut imagina, aruncând șoc după șoc asupra cititorului. Eu sunt destul de rezistentă față de aceste subiecte, însă trebuie să mărturisesc că am citit cartea cu pauze și cu multă tulburare. Diverse imagini îmi tot reveneau în minte după ce lăsam cartea deoparte, deci aș zice că impactul este ridicat, chiar și asupra unui cititor cu stomac și ziduri de apărare. Întrebarea logică ar fi: de ce am citi despre lucruri atât de respingătoare? Răspunsul meu ar fi: pentru că există (poate nu chiar ce este în roman, dar sub alte forme sigur: vezi canibalismul și fetișurile bizare) și e bine să cunoaștem ce e în jur. Și-apoi, personajele (mai mult sau mai puțin) psihopate sunt fascinante pentru că gândurile și înțelegerea lor merg într-o direcție cu totul neașteptată. Nu aș vrea să insist mai mult pe părțile șocante ale romanului, este clar scopul pentru care au fost puse acolo și că acest subiect e potrivit doar pentru o categorie redusă de cititori, cei cu inimă slabă vor fi oripilați și vor renunța după primele pagini.

O idee interesantă a romanului este legată de tehnologie, cei doi sunt obsedați să prindă “viața” în fotografii, chiar și atunci când momentul e nepotrivit. În culmea pasiunii, el se asigură că surprinde cu aparatul o ipostază porno a iubitei sale. Sau o operație de ciopârțire a sânilor. Sau o femeie mâncându-se. De altfel, conversațiile celor doi se desfășoară majoritar în mediul virtual, în care aceștia se pun la curent cu ce au mai descoperit. Nu menționează ce aventuri au mai avut, dar din fotografiile trimise celălalt poate vedea atracția.

Dacă țin bine minte, i-am dat trei steluțe pe Goodreads ceea ce înseamnă că mi-a plăcut, însă nu a fost extraordinar. Am citit cărți despre psihopați mai bune (vezi The Dumb House de Burnside), însă nici asta nu a fost rea, dar am putut sesiza câteva puncte slabe. Ca acțiune,  am observat că intensitatea e mai ridicată în prima parte a cărții, după aceea lucrurile par că se așează și chiar dacă mai descoperim unele lucrurile, nu ne șochează atât de mult. După ce simțim direcția lecturii, nu mai e atât de greu să anticipezi șocurile, deci tulburarea nu va mai fi la fel. De asemenea, eu nu am gustat toate detaliile tehnice despre aparatele de fotografiat, nici nu le-am văzut rostul. Se presupune că nu toți cititorii tăi sunt fotografi profesioniști, deci descrieri cu numere, denumiri, tehnologii duc la pierderea implicării în acțiune.

Concluzionând, dacă puținele informații pe care vi le-am dat despre acțiune vă stârnesc interesul, puteți citi această carte și probabil că o veți aprecia pentru elementele neobișnuite, greu de digerat. Dacă vi se pare prea tulburătoare, cred că e bine să spuneți pas, nu este o lectură ușoară și lovește puternic în umanitate.  Eu am putut aprecia romanul pentru că mă interesează atât partea vizibilă, frumoasă a lumii, cât și partea ascunsă și murdară a acesteia. Iar  Cronenberg (da, regizorul, însă eu n-am fost atentă la asta când am ales cartea) scrie binișor pe acest subiect.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Impresii: Deadpool, Spider-Man, Iron Man şi Thor. Luna iulie.

Pentru articolul de astăzi voi folosi un sistem diferit, voi porni de la banda desenată care m-a încântat cel mai puţin până la preferată. Creştem treptat tensiunea şi ne bucurăm de numerele din iulie.

Deadpool

Deadpool primeşte locul 4, din nefericire. În numărul acesta, suntem iar scoşi din povestea principală şi aruncaţi în trecut, unde un Deadpool îmbrăcat ciudat vrea să facă echipă cu Omul-Putere şi Pumn de Oţel împotriva Omului Alb, un anti-erou care cere taxe de protecţie de la doamna Camacho şi fiica ei “muy caliente”. Deadpool dă cu bâta în baltă de multe ori, atacă din greşeală o echipă de sofball ce mergea la un concert Kiss, intră cu forţa în echipa eroilor, face glume pe seama morţii domnului Camacho şi preferă să rămână cu Carmelita în loc să se lupte. Fun, ca de obicei.

Nu sunt fană a întreruperii poveştii principale aşadar numărul acesta a pornit cu un minus. Grafica nu m-a dat pe spate, povestea la fel, lupta cu echipa de softball mi s-a părut că e pusă acolo să umple paginile. Umorul caracteristic Deadpool nu prea e prezent. Nu vreau să spun că a fost o lectură neplăcută, dar nici nu şi-a atins potenţialul. Comparaţia o fac mereu cu numerele cele mai bune din serie, numărul 13 a fost cu ghinion pentru Deadpool. Totuşi, voi lăsa mai jos pagina mea preferată din bandă, inserţii de scene random care au o oarecare legătură cu povestea.

Spider-Man

În acest număr din Spider-Man se continuă colaborarea dintre acesta şi Ms. Marvel cea cu picioare foarte lungi. Dacă vă amintiţi numărul trecut, cei doi aveau un mostru de învins şi un ou gigantic de salvat. Pe de altă parte, o avem pe Silk ce se duce să oprească un mascat şi totodată să inaugureze un nou costum. În Spider-Vers, povestea merge mai departe, păianjenii sunt atacaţi, sacrificii sunt făcute şi fraţi trebuie salvaţi. În concluzie, avem trei planuri, deocamdată separate.

Încă nu înţeleg de ce avem două poveşti în paralel, însă bănuiesc că pe măsură ce acţiunea va evolua vor apărea legături între ele. La capătul Spider-Versului încă nu mi se pare suficient de dezvoltat, n-ar fi stricat câteva scene în plus. Ideea mi se pare interesantă şi cred că are şanse să îmi placă mai mult pe viitor.

Grafica a fost în regulă, de la poveste aş fi vrut mai mult (în special prima parte) şi mai organizat, însă nu ştiu ce e în neregulă de nu mă pot ataşa de personajele apărute. Au trecut suficiente numere şi ar fi trebuit să fiu mai implicată în acţiune, în ce li se întâmplă eroilor. De asemenea, “luptele” mi s-au părut uşor simplificate, sper că în continuarea poveştii lucrurile vor deveni complexe.

Iron Man

Originea secretă a lui Tony Stark continuă cu Atuul suprem (prima parte). Planurile lui 451 au sens acum, după ce ştim acţiunile legate de inima Voldi şi de pactul cu tatăl lui Tony. El continuă să spună că apără omenirea şi că Tony trebuie să îşi îndeplinească partea. Pe de altă parte, Căpăţâna Morţii vrea bani şi este dispus să facă orice pentru a-i obţine.

Iron Man nu m-a prins în primele numere, însă trebuie să recunosc că a devenit din ce în ce mai antrenant. Ceea ce ştim din numerele anterioare are o importanţă vitală în prezent, construcţia este logică, cadrele sunt dinamice, iar personajele au căpătat profunzime. Mi-a plăcut grafica, iar culorile vii utilizate te ajută să fii prins în acţiune. Finalul te ţine în suspans şi te face să aştepţi cu nerăbdare următorul număr.

Bun, îmi place direcţia în care se duce Iron Man. Good job!

Thor

Surprinde pe cineva faptul că Thor e pe primul loc?  El va fi întotdeauna preferatul meu, însă numărul acesta a fost chiar fabulos. Serios, nu spun asta doar pentru că sunt fana benzii desenate. Elfii neînfricaţi se duc pe tărâmul morţii, în Diffleheim, pentru a-l elibera pe regele lor, Malekith Afurisitul. Acesta este determinat acum să răspândească suferinţa printre toţi elfii ce nu îi dau ascultare, începe masacrul din Svartalfheim. Iar Thor trebuie să intervină.

Ohh, ce acţiune! Dacă în numărul anterior am avut parte de linişte, acum sigur nu avem. Din câte înţeleg, Afurisitul va fi anti-eroul din numerele viitoare, la fel cum fusese anterior Gorr. Numai că mult mai interesant, mi se pare că Malekith e la nivelul următor de cruzime. Cadrele sunt incredibil de frumoase, nuanţele de albastru sunt folosite majoritar şi ajută acţiunea (pentru că avem elfi şi gheaţă).

În plus, la sfârşit ne este oferită o hartă a celor nouă tărâmuri, mie mi-a fost extrem de utilă pentru a localiza acţiunea şi pentru a înţelege cum era împărţită lumea şi ce creaturi se aflau pe fiecare tărâm. În următul număr va fi Liga Tărâmurilor, chiar sunt curioasă ce se va întâmpla şi în ce direcţie ne vom îndrepta. Un lucru e sigur: masacrul va continua. Iar Thor va avea treabă în continuare.

Concluzie luna iulie:

Deadpool- înapoi în povestea originală + mai mult umor, te rog

Spider Man -mi-aş dori o dezvoltare pe acţiune şi personaje

Iron Man şi Thor- menţineţi standardele, faceţi o treabă foarte bună

Benzile desenate pot fi cumpărate de pe Lex Hobby Store, de asemenea puteţi intra pe pagina lor de Facebook pentru a fi la curent cu tot ce se lansează şi pentru a vedea câteva imagini din benzile deja apărute.

Bookfest 2016: Fata cu toate darurile de M. R. Carey

Notă Goodreads: 4 din 5 steluţe

Trebuie să recunosc că Fata cu toate darurile (cunoscută ca The girl with all the gifts) a fost un pas în afara zonei mele de confort, nu este clasic, nu este clasic modern şi nici ficţiune generală. Ba mai mult decât atât, prin unele locuri este încadrat ca YA, domeniul unde am avut cele mai multe neplăceri literare. Din fericire, riscul pe care mi l-am asumat a dus la un rezultat bun.

Melanie este o fată inteligentă, sensibilă ce este închisă într-o cameră securizată şi scoasă de acolo doar legatăde un scaun şi cu pistolul la cap. Aceleaşi măsuri sunt luate pentru colegii ei de clasă, iar din când în când aceştia dispar şi nu se mai întorc. Exact, lumea a fost cucerită de flămânzi (adică zombie, doar că nu sunt numiţi chiar aşa), în baza militară în care ne aflăm se fac cercetări continue pentru a descoperi cum funcţionează transformarea şi cum poate fi inversată. Pentru a mări rata de succes, sunt folosiţi copii ce şi-au păstrat capacitatea de a gândi şi a acţiona în nume propriu, virusul nu le-a învins toate sistemele. Şi-apoi se întâmplă lucruri, povestea începe cu adevărat.

De-a lungul romanului avem patru personaje ce atrag atenţia: Melania, fetiţa ce începe să înţeleagă ce i se întâmplă şi ce o înconjoară, doamna Justineau, profesoara preferată a fetiţei şi cea care luptă pentru binele şi siguranţa ei, dr. Cardwell, cercetătoarea fără milă, preocupată doar de experimentele şi rezultatele ei şi sergentul Parks care doreşte ca totul să fie făcut în siguranţă şi conform regulilor. Patru caractare total diferite ce trebuie să se unească pentru a supravieţui într-o lume a flămânzilor. Trăsăturile personajelor, alături de această lume distopică pot părea a fi clişeice, însă modul în care sunt utilizate de către autor conduce la o doză suficientă de originalitate astfel încât să se diferenţieze  romanul de întregul gen din care face parte.

Ceea ce m-a interesat în acest roman a fost perspectiva asupra umanităţii. Transformarea într-un flămând presupunea pierderea gândurilor, a principiilor, a memoriei, omul din interior murea, iar virusul se folosea de corp pentru a se răspândi. Puteai să îţi ataci familia fără să fii conştient de asta. Poate că trebuia să ucizi un trup familiar pentru a supravieţui, pentru ca el să nu aibă portiţa să te transforme într-un flămând. Însă ceva rămâne. Avem un flămând ce fredonează un cântec din trecut, o mamă ce continuă să plimbe un cărucior în care se află un bebeluş mort de mult timp. Deprinderile umane, compasiunea, speranţa nu dispar în totalitate, oricât de puternic ar fi virusul. Iar Melanie e cel mai bun exemplu, ulterior vom afla şi de ce virusul nu reuşeşte să controleze tot sistemul nervos, preferând să fie dominant în stârnirea “foamei”. Romanul stârneşte foarte multe întrebări legate de modul în care se schimbă omenirea într-o criză globală, dar şi dacă merită să lupţi împotriva curentului.

Semi-spoiler 

Ştim că virusul se răspândeşte prin flămânzi, însă asta nu este suficient. Visul entităţii este să se răspândească prin aer astfel încât niciun om să nu aibă mijloace de împotrivire. Flămânzii cu vechime se retrag la un moment dat într-un loc unde încep să înflorească, din interiorul lor ieşind virusul. Fiind o mulţime de înfloriri, se constituie un fel de zid ce trebuie să fie declanşat pentru ca toată omenirea să fie contaminată. Din perspectivă umană, înflorirea reprezintă un element pozitiv, este frumuseţe, speranţă, renaştere. Entitatea foloseşte un instrument pe care noi îl asociem cu bunătatea pentru a crea flămânzi ce se hrănesc cu oameni, acţiune ce este asociată cu răutatea, cu ceva ce trebuie să combatem.

Sfârşit semi-spoiler

Am stat cu oarecare teamă ca finalul să nu fie după cum mă aşteptam şi să strice restul, însă m-a surprins şi mi-a plăcut. Oamenii au o tendinţă de a gândi lucrurile în alb şi negru, noi suntem buni, flămânzii sunt răi, noi trebuie să supravieţuim, ei trebuie să dispară. Însă din când în când, ar trebui să explorăm zona gri şi să ne adaptăm schimbărilor. În concluzie, un final bun, mulţumitor, ce încheie povestea foarte frumos. Puncte bonus pentru că nu se transformă într-o trilogie, cel puţin din câte ştiu eu.

Este înfricoşător romanul? Oarecum. În opinia mea, existenţa unui virus care să se transmită global şi care să schimbe modul în care acţionăm nu mi se pare a fi imposibilă. Nu zic acum că există şanse mari să devenim zombie ca în filme sau cărţi, dar nici nu exclud posibilitatea să apară ceva asemănător. Cred că în cazul unui eveniment tragic global, o parte din omenire ar intra într-o panică ce le-ar crea mari probleme, iar cealaltă parte ar învăţa să îşi schimbe modul de a trăi, să se apere, să crească o comunitate puternică şi cu şanse mari de supravieţuire. Ideea romanului este că cei care supravieţuiesc vor avea moduri diferite de a privi vechile principii, sunt cei care ar face orice pentru a trăi şi cei “tradiţionali” care vor să îşi păstreze umanitatea şi să nu devină ca cei cu care se luptă. Evident, cei din urmă plătesc pentru beneficiul de a fi umani. Iar lectura ne pune întrebarea: tu în ce categorie ai fi? Iar răspunsul nu e uşor de acceptat întotdeauna. Drept exemplu, eu cred că m-aş afla printre primii afectaţi, deşi pot analiza lucrurile şi pot găsi soluţii la diverse probleme (adică partea de gândire de strategie), fizic vorbind nu cred că aş putea să mă apăr prea bine (imunitate + forţă, nu prea am aşa ceva). Revenind la roman înfricoşător, nimănui nu îi place să nu deţină controlul şi să fie mereu în pericol, însă astfel de lecturi sunt necesare pentru a ne pregăti mental pentru orice eveniment cu consecinţe grave ( hai, nu zombie, dar poate o inundaţie, un cutremur, o schimbare de climă etc).

Ar mai fi multe de discutat despre umanitate şi dacă este cu adevărat bine ca noi să supravieţuim sub forma actuală, însă m-am cam lungit cu recenzie şi ştiu că aşteptaţi acum să începeţi lectura. Sper să vă placă şi să reveniţi aici cu idei şi discuţii.

 

Mulţumesc editurii Nemira pentru roman!