Recenzie: Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun

Notă Goodreads: 4 steluţe

În general, urmăresc cu interes ce apare în colecţia Babel de la editura Nemira pentru că majoritatea cărţilor impresionează prin stilul de scriere şi are subiecte atractive. Puţine sunt titlurile care nu m-au interesat sau nu mi-au plăcut din această colecţie. Căsătorie de plăcere nu numai că mi-a atras atenţia, dar m-a convins că nu se poate să nu o am în bibliotecă. Aş adăuga că a stârnit interesul celor din metrou, care m-au văzut citind această carte, cel mai probabil pentru că are o copertă intrigantă ţinând cont de contextul actual.

Amir părăseşte Marocul din când în când pentru a se ocupa de afacerile sale şi pentru a le face să prospere. Fiind plecat de acasă pentru mai mult timp, îi este permis de religie să intre într-o căsătorie de plăcere, adică o recunoaştere temporară a legăturii dintre respectivul bărbat şi o femeie. După cum sugerează titlul, scopul căsătoriei este plăcerea, iar femeia primeşte în schimb câteva bunuri, o răsplată pentru ceea ce oferă fizic. Nabou este aleasa lui Amir, însă problema este că acesta se îndrăgosteşte de ea şi decide să îi devină a doua soţie, un lucru nu tocmai pe placul primei soţii. Prima soţie nu o respinge din pricina geloziei, în fond căsătoria lor e bazată mai mult pe interese, ci din cauza culorii lui Nabou, o soţie albă nu poate percepe să fie înlocuită de o persoană de culoare.

Aceasta este tema principală a romanului: rasismul. Este analizat în detaliu modul în care culoarea influenţează destinul unui personaj, cum deciziile acestuia se schimbă în funcţie de categoria în care a fost repartizat. Deşi mă aşteptam ca autorul să se concentreze pe ce se întâmplă între cele două soţii şi pe reacţiile lui Amir, alături de povestea plină de pasiune a celor doi, are loc o schimbare către generaţia următoare, a copiilor lui Amir şi Nabou, unul alb şi unul negru. Culoarea îi afectează din nou, la fel cum a avut un impact major asupra mamei lor. Mi-a plăcut că am putut urmări două generaţii, situaţiile în care se află fiecare sunt diferite, iar perspectiva de înţelegere este astfel lărgită. Fiind preocupată de drepturile celor marginalizaţi, rasismul este un subiect de interes pentru mine şi mă bucur că există din ce în ce mai multe cărţi care îl tratează. Educaţia mi se pare singura cale de rezolvare a acestei probleme, este mai uşor să acceptăm ceea ce înţelegem, ceea ce ştim, ceea ce ne este familiar. De aceea, încerc că am lecturile cât mai diversificate, e o modalitate bună de a avea o imagine de ansamblu asupra problemelor ce ne înconjoară.

Revenind la roman, personajele mi s-au părut foarte bine conturate, în special Nabou, o femeie puternică, încrezătoare, conştientă de dezavantajele ce îi sunt aduse de culoarea pielii. O femeie ce păşeşte într-o casă unde nu este primită cu prietenie şi care nu întotdeauna este apărată de cel iubit. Prima soţie nu este un personaj de îndrăgit, însă e evident că rasismul ei provine din prejudecăţi şi ignoranţă ce pot fi tratate prin educaţie şi prin expunerea faţă de nou. Pe de altă parte, am putea înţelege de ce situaţia ei nu e fericită, soţul aduce pe altcineva în casa lor, iar ea trebuie să accepte că el le poate iubi pe amândouă. Situaţia nu se poate inversa, ea neputând aduce un al doilea soţ. Nu are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte acţiunile soţului său deoarece religia se află de partea lui.

Personajele mi-au plăcut, stilul de a scrie a fost reuşit şi capabil să surprindă ideile autorului, acţiunea a fost captivantă. Ce mi-aş fi dorit în plus ar fi subtilitatea, fiind foarte pasionat de subiect, autorul tinde să fie foarte direct în ceea ce priveşte rasismul, să îl sublinieze de două ori dacă e posibil. Aş fi preferat să aleagă cuvintele astfel încât mesajul să alunece în mintea cititorului, nu să fie aruncat cu forţă. Totuşi, înţeleg motivaţia din spatele acestui discurs antrenant, este dorită o schimbare de mentalitate, o intervenţie în forţă pentru a îndepărta rasismul. Eu m-aş fi mulţumit cu subtilitate pentru că am deja idei clare pe această temă şi nu e nevoie să fiu convinsă de gravitatea acestei probleme.

Prin urmare, mă bucur că acest roman a fost tradus la Nemira şi că am avut şansa să îl citesc, acesta cuprinde o poveste deosebită de dragoste şi o discuţie pe tema rasismului ce trebuie absorbită de orice cititor. A fost o lectură apropiată de cinci steluţe, mi-ar fi plăcut să ajungă până acolo.

Mulţumesc editurii Nemira pentru acest roman!

Recenzie: Așteptându-l pe Bojangles de Olivier Bourdeaut

Așteptându-l pe Bojangles a fost, pe scurt, o carte surprinzătoare. Urmărim o familie ce se bucură de viață, ce prioritizează plăcerea, ce nu se conformează societății. Părinții lasă facturile să se adune în teancuri, iar deseori își duc fiul în casa de vacanță susținând că are mai multe de învățat de la invitații de seamă decât ce li se predă la școală. Neobișnuitul este la el acasă, iar regulile sunt lăsate la intrare.

Discuțiile între membrii familiei sunt savuroase, aflându-se la limita dintre rațiune și nebunie. Ca cititor, simți că ceva nu este în regulă, dar nu întotdeauna găsești argumente împotrivă. În special, personajul feminin are capacitatea de a avea un discurs foarte convingător și de a atrage pe toată lumea în jocul ei. De ce? Pentru că e plină de energie, de imaginație, de râsete și de hai să uităm ce ne înconjoară și să trăim puțin. O cunoaștem prin numele de Mama (atunci când fiul povestește) și prin orice alt nume, schimbat periodic atunci când tatăl ia frâiele povestirii. Identitatea ei se schimbă în funcție de numele ce i se oferă în acea zi, un mic indiciu al problemei ce va fi dezvăluită mai târziu.

În ceea ce privește acțiunea, trecem printr-o transformare, pornim de la această familie veselă, boemă,  în căutare de aventuri, îndrăgostită de pericol și ajungem la un subiect sensibil, la apăsare, la durere, la pierdere. Pe măsură ce înaintăm în lectură, atmosfera e din ce în ce mai apăsătoare, lucrurile nu mai par să meargă bine, glumele se răresc. Evoluția personajelor este pe aceeași lungime de undă cu evoluția acțiunii. Avem parte de un final previzibil, unul pe care îl anticipasem de la jumătatea lecturii, un altul nu ar fi încheiat povestea, nu s-ar fi potrivit în imaginea de ansamblu.

Este interesant cum tatăl și fiul sunt dispuși să facă orice, să accepte orice pentru ca Mama să rămână alături de ei, să fie fericită și să continue jocurile sale. Pierderea ei este cumplită, așadar preferă ca ei să fie cei care fac compromisuri, mici sacrificii. Îi spun “da”, indiferent de propunere, îi acceptă planurile fără a sta pe gânduri. Îndepărtarea ei, tristețea ei reprezintă cel mai rău lucru din lume, în special pentru copil. Așteptându-l pe Bojangles este romanul unei iubiri fără limite, trăită sub pericolul pierderii în orice moment. Este o lectură a nebuniei, a acțiunilor fără consecințe, a inocenței și a controlului inexistent.

Mi-a plăcut să intru în lumea creată de autor, să descopăr un personaj feminin ce atrage ca un magnet pe toți martorii jocurilor ei. A existat o doză suficientă de amuzament și o doza suficientă de subiecte serioase, iar stilul de a scrie a fost potrivit de bun. După cum ziceam a fost o lectură suprinzătoare, mă așteptam să fie una rapidă (și a fost) și ușoară (chiar deloc, mai ales spre final), mi-a depășit așteptările și m-a făcut să recitesc de câteva ori unele dialoguri. Altfel spus, colecția Babel dă lovitura din nou, mă bucur că au avut inițiativa de a traduce acest roman, altfel nu cred că aș fi auzit de el.

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest exemplar!

 

Rețetă: Orez cu ananas și legume

Astăzi am pregătit o rețetă cu aer exotic pentru voi,  orez cu ananas și legume. Ingredientul în jurul căruia a fost construită această rețetă este uleiul de cocos, un ulei ce asigură crearea unor mese mai sănătoase (o preocupare recentă de a mea, încerc să am mai multă grijă cu ce folosesc ca ingrediente).

Ingrediente:

  • orez
  • ananas
  • ulei de cocos Niavis
  • sare cu arome
  • conopidă, morcovi, bambus, muguri, urechi de lemn, mazăre, ceapă, ardei, praz
  • o linguriță de gem de ceapă

Pași:

1. Se fierbe orezul conform indicațiilor. În apă se adaugă sarea cu arome.

2. Se călesc toate legumele în ulei de cocos pentru aproximativ 5 minute(cam două lingurițe de ulei de cocos).

3. Se adaugă ananasul, care va fi călit pentru încă 2-3 minute.

4. Se amestecă orezul cu legumele gătite anterior, se adaugă lingura de gem de ceapă și se amestecă.

5. Se savurează, ar trebui să arate cam așa:

Mie îmi place foarte mult combinația orez- ananas, de asemenea sunt fană a urechilor de lemn și a bambusului. Chiar dacă vi se poate părea ciudat gemul de ceapă, treceți peste prejudecăți, dă un gust foarte interesant orezului. Așadar, acestea este #retetemeacucocos.

Intenționez ca în curând să folosesc același ulei de cocos pentru produse de îngrijire făcute de mine, are atât de multe beneficii că sigur îl voi strecura într-o loțiune de corp (alături de unt de shea și unt de cacao, m-am gândit eu).

 

Poftă bună!

Recenzie: O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

După ce am citit Eseu despre orbire, m-am gândit că am nevoie de o altă lectură deprimantă care să mă cutremure și să îmi arate cât de rău poate ajunge omenirea. Este posibil să fie efectul situației internaționale care mă determină să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jur, nu se știe niciodată când am putea pune la conducere niște oameni fără empatie și înțelegere. Sau am făcut asta deja?

Lumea lui Winston nu este una în care ne-am dori să trăim. Limbajul este simplificat și adaptat astfel încât să nu mai fii capabil să exprimi deschis ce simți, factele sunt modificate mereu, manipularea se regăsește la orice pas, ești urmărit, analizat, iar uneori e posibil să dispari din peisaj dacă nu te-ai purtat conform așteptărilor Fratelui cel Mare. Este suficient să gândești împotriva sistemului și ai ieșit din el. Problema principală a lui Winston este că a început să înțeleagă că realitatea este modificată după preferințele partidului și observă ce nu pare a fi în regulă în societate. Într-o lume unde gândirea, critica, opiniile, întrebările sunt interzise, să îți notezi într-un jurnal ce crezi cu adevărat poate fi incredibil de periculos. Mai ales dacă te văd, dacă te aud, dacă te găsește cineva. 1984 nu mai este o lume a oamenilor, este o lume a unor roboți ce execută ordine, aruncați la gunoi în cazul în care se strică. Nu există un sens dacă nu ai măcar câteva drepturi de bază.

Aș vrea să ne îndreptăm spre limbajul din 1984, un limbaj fără frumusețe, mecanic, confuz: nouavorbă. Un limbaj la care se lucrează fără oprire pentru ca oamenii să fie cât mai ușor de controlat (aici este evidentă pasiunea lui Orwell pentru cuvinte, pentru structură, pentru înțelesuri).

Avem patru ministere: Miniluv, Minipax, Minitrue, Miniplenty. Fiecare se ocupă cu inversul denumirii sale, Ministerul Adevărului se asigură că ideile partidului sunt răspândite, iar trecutul este rescris în avantajul lor, Ministerul Iubirii este autoritatea ce te poate ajuta să dispari fără urme, Ministerul Păcii se ocupă cu războiul, fie cu Eastasia, fie cu Eurasia, iar Ministerul Abundenței se asigură că resursele nu sunt la îndemâna populației, doar suntem în vreme de război, cineva trebuie să se sacrifice.

Avem de asemenea dublugândit, atunci când poți accepta că ceva se întâmplă acum, deși știi că în trecut a fost altfel. Practic orice ți se spune să crezi, crezi, chiar dacă informațiile sunt contradictorii. Suntem în război cu Eastasia, acum câteva zile nu eram în război cu Eurasia, nu, ei sunt aliații noști, mâine vom fi în război cu Eurasia din nou. Un alt concept este sexcrimă, atunci când faci sex din plăcere. O, wow. Ideea din spatele  acestei crime teribile este că trebuie să faci sex mecanic, cu scârbă, doar pentru a procrea, pentru a îndeplini niște atribuții față de partenerul alocat pentru că altfel te-ai putea atașa de persoana respectivă. Atașamentul față de o altă persoană înseamnă lipsă de iubire pentru Fratele cel Mare. Iar asta se pedepsește, bineînțeles. George Orwell reușește să clădească o distopie îngrozitoare, care să te amuze în același timp. Pentru că ni se pare absurd să nu ai aceste mici libertăți, de a gândi liber, de a analiza lucrurile, de a arăta erorile și până la urmă, de a face sex cu cine îți place pentru că îți place.

Chiar dacă la o scală mai mică, lumea noastră a devenit un fel de 1984, a împrumutat elemente din această carte. Manipularea există, ascunderea unor informații importante există, faptele alternative există (nu m-am putut abține), în general societatea actuală are tendința de a respinge tot ce e diferit, considerându-l periculos pentru buna funcționare a sa. Încă nu ne-am apucat să fim anti-sexcrimă ceea ce e un punct în plus, cred.

Discuții pe tema 1984 sunt mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o recenzie, mi-aș dori la un moment dat să citesc/recitesc cărțile lui Orwell și să public un articol detaliat cu opinii și idei. Până atunci, lecturați, învățați, criticați. Nu ajungeți să fiți parte din dublugândit.

 

Mulțumesc, Libris, pentru 1984 de George Orwell!

Recenzie: Eseu despre orbire de Jose Saramago

Jose Saramago este unul dintre scriitorii mei preferați, îmi plac ideile lui ce ies la lumină printre fraze fără sfârșit, atât de ușor de recunoscut. Îmi place că e direct, tăios, plin de ironie și subînțelesuri. Așadar trebuia să recitesc probabil cea mai cunoscută carte a lui, Eseu despre orbire.

Un om orbește la volan, deodată, fără să fi avut vreo problemă de sănătate. O situație problematică pentru medicină, însă o adevărată catastrofă pentru omenire din momentul în care această boală se transformă într-o molimă. Oamenii orbesc peste tot, iar autoritățile decid că bolnavii sau potențialii bolnavi trebuie separați. Într-o clădire improvizată, fără condiții necesare unui trai decent, întâlnim un grup ce a căzut în plasa acestei orbiri cumplite: primul orb, soția acestuia, un oftalmolog, soția acestuia, o tânără cu ochelari negri, un bătrân și un băiețel. Aici sunt abandonați o mulțime de orbi, însă grupul urmărit de noi are un element special, un avantaj care ne va permite să vedem totul cu alți ochi.

Într-o astfel de situație, totul s-ar scălda în haos, abuzuri, violențe, frică, foamete, groază, pierdere. Multe din acțiunile obișnuite ale unei zile ar căpăta o greutate considerabilă dacă nu am putea vedea ce facem. Nu am putea să mai producem lucruri, nu ne-am putea îngriji de noi, ne-am rătăci, ne-am lovi de ce este mai rău în oameni. Jose Saramago știe și ne reamintește că întotdeauna cineva va profita într-o situație de criză, chiar dacă și ei sunt la rândul lor neputincioși. Cel care nu are o conștiință, cel determinat să o ducă bine într-o lume a orbilor va stoarce tot ce se poate de la ceilalți, până demnitatea dispare. E cutremurător să observi stadiul în care ajung personajele, ce sunt nevoite să facă pentru supraviețuire și cât de lipsite de apărare sunt. De asemenea, mi se pare important să urmărim reacția puterii, a autorității: ce îndepărtează, cum dorește să oprească orbirea, ce oferă, ce cere, ce reguli impune pentru izolare.

În Eseu despre orbire regăsim idei și discuții filosofice pe seama cărora se pot discuta secole pentru că se concentrează pe esența umanității. În vremurile bune, nu ai fi aflat atât de multe despre personajele noastre, în vremuri de criză, totul se schimbă. Cei aflați pe buza prăpastiei au un comportament total diferit față de cei aflați într-un fotoliu confortabil. Căile de ales sunt multiple, unele în mod evident greșite și în mod evident urmate de oportuniști. Mi-a fost greu să urmăresc decăderea unor oameni ce nu înțelegeau ce li se întâmplă, care a fost vina lor și dacă există o șansă de reversare a bolii.

Îmi place să cred că Jose Saramago a vrut să spună că cei care aleg să nu vadă, sunt deja decăzuți. Că cei care nu se informează, nu se implică, nu reacționează la ce în jur sunt orbii poveștii noastre. Nu știu dacă s-a gândit la acest aspect, dacă voia să vadă oameni implicați, activi, preocupați sau ar fi vrut să ne arate doar cum suntem după o tragedie. Oricum ar fi,  nu ai cum să nu înghiți în sec citind această carte, nu ai cum să nu suferi alături de orbi, nu ai cum să nu strângi pumnii și să îți încordezi fiecare celulă când ești martorul unor scene groaznice, de neimaginat într-o societate plăcută, corectă.

Ca de obicei, stilul de a scrie al lui Saramago este excelent, cu fraze fără oprire, cu o punctuație fără reguli constrângătoare. De fiecare dată când îl citesc am impresia că îmi poate citi gândurile, că știe ce mă deranjează și știe cum să îmi prezinte subtil ceea ce simt. Aceeași senzație pe care o am și la Orwell (urmează o recenzie pentru 1984, am zis să mă cufund cu adevărat în tristețe și teamă). Nu încape îndoială că vă recomand să citiți Eseu despre orbire, dar nu vă opriți acolo. Am citit aproape tot ce a scris Saramago și aproape tot m-a încântat peste măsură (mai puțin Toate numele, mi-a plăcut, dar nu a fost extaz).

 

Mulțumesc, Libris, pentru această carte! Vă invit să căutați titlurile pe site-ul lor, Libris.ro.