Recenzii: Trilogia New York-ului de Paul Auster și High Fidelity de Nick Hornby

Astăzi v-am pregătit două recenzii pentru cărți de la editura Art: Trilogia New York-ului și High Fidelity. Le-am reunit în aceeași postare pentru că au în comun faptul că nu au fost în totalitate pe gustul meu, însă cred că pot fi potrivite pentru anumite categorii de cititori. Vă invit să descoperiți pentru care. Lectură plăcută!

E prima mea întâlnire cu Paul Auster, iar cartea aleasă pentru această experiență este cea mai cunoscută: Trilogia New York-ului. Se pare că autorul este cunoscut pentru stilul introdus, un amestec de scriere modernă, concepte pshihologice și enigma rezolvării unei crime.

În Orașul de sticlă, Daniel Quinn este confundat cu detectivul Paul Auster, însă își asumă acest rol și preia primul caz, în care Peter Stillman consideră că tatăl lui îl urmărește pentru a-l ucide. Faptul că nimic nu se întâmplă în această urmărire a tatălui, plictiseala, rutina din fiecare zi, alături de atenția necesară în fiecare secundă, îl împinge pe Daniel înspre pierderea controlului, nu doarme prea mult, e neîngrijit, nu mănâncă. Își pierde propria viață pentru a se transforma în altceva, într-o copie a tatălui lui Peter. Același lucru se întâmplă în Fantome, detectivul Blue îl urmărește pe Black, după trecerea unei anumite perioade, începe să se identifice mai mult cu urmăritul și să piardă caracteristicele urmăritorului.

În Camera încuiată, personajul principal primește un telefon de la soția unui vechi prieten, Fanshawe, prin care aceasta îl anunță că el a dispărut și i-a lăsat manuscrisele sale spre a fi publicate dacă sunt reușite. Cărțile sunt publicate, au succes, scriitorul nostru începe să aibă o situația materială foarte bună, se căsătorește cu superba soție a prietenului, dar nu încetează să se gândească la acesta. La un moment dat, nu mai poate rezista tentației și pleacă în căutarea prietenului.

Trilogia New York-ului nu a mers pentru mine. Primele două părți mi s-au părut asemănătoare ca idee, să citesc Camera încuiată a fost ca și cum aș pune alte cifre în aceeași problemă. Avem un detectiv cu un caz absurd în care nu se întâmplă nimic, acesta se plictisește, obosește să aștepte și își pierde identitatea pe parcurs. Paul Auster încearcă să combine analiza psihologică cu intriga polițistă, eu nu am fost fană a acestei tehnici. Am simțit că nu am putut cunoaște personajele în profunzime și înțelege modul lor de a acționa, în același timp nici nu m-am bucurat de rezolvarea concretă a enigmei deoarece aceasta este la un nivel filosofic. Practic, mi s-a părut că autorul s-a oprit la jumătate, indecis pe care parte să o îndeplinească. Camera încuiată mi s-a părut mai reușită, fiind mai puțin polițistă și mai mult psigologică (vina scriitorului care preia viața prietenului său, bucurându-se de succes).

Am ajuns la concluzia că Auster este posibil să fie apreciat de mulți cititori, însă nu e pe gustul meu. Pot înțelege ideile pe care dorea să le prezinte, pot aprecia în unele părți stilul de a scrie, însă nu mă poate entuziasma sau schimba. Prin urmare, nu îl voi mai citi pentru că nu consider că mi se potrivește și că îmi poate aduce valoare adăugat în cariera de cititor.

High fidelity m-a atras când am aflat că e plin de liste, personajul principal făcând tot felul de topuri: melodii (în special), filme, despărțiri etc.

Rob este deținătorul unui magazin de discuri ce nu cunoaște prea mult succes și care a trecut printr-o despărțire dureroasă. Pentru a identifica cauza eșecului, el trece în revistă adolescența și relațiile de atunci, ce a dus la despărțire și de ce ea a început o relație cu vecinul de deasupra și de ce magazinul stă atât de prost la capitolul vânzări. Din perspectiva mea, răspunsul e foarte simplu: Rob este imatur și iresponsabil dincolo de cât ne-am putea imagina.

După cum vă puteți da seama după subiect, High fidelity este un roman ușor, ce atinge câteva clișee privind relațiile. Eu sunt adepta romanelor dificile, cu efecte puternice și stil de a scrie impecabile, însă uneori mă mai îndrept și spre unele mai lejere, spre a-mi oferi o cantitate mai mare de relaxare. Îmi scad pretențiile, însă nu le înlătur defitiv.

Nu m-am putut bucura de lejeritatea din High Fidelity pentru că nu m-am putut identifica cu nimic din ceea ce se întâmpla, mi s-a părut că personajul tratează cu prea multă ușurință niște subiecte grave, iar umorul și imaturitatea chiar nu își aveau locul în unele cazuri. Mai mult decât atât, listele lui cu filme și muzică nu mi-au spus nimic, nu aveau nicio legătură cu ceea ce îmi place mie. Mi-am pierdut interesul să urmăresc viața unui individ eșuat care nu pare să încerce cu adevărat să repare lucrurile. Și nu, nu mă surprinde că tipa l-a părăsit.

Ceea ce vreau să spun este că romanul nu mi se potrivește pentru că eu am câteva caracteristici incompatibile cu stilul de viață descrie acolo. Se presupune că cititorii se vor regăsi în întâmplările amuzante ale personajului principal, se vor simți bine aflând că nu sunt singurii care au trecut prin așa ceva și vor zâmbi. Eu fiind o persoană peste măsură de responsabilă, nu am reușit să găsesc această conexiune și am ajuns mai degrabă să mă enervez.

Cele două recenzii de astăzi subliniază un lucru deja cunoscut în comunitate: cititorii sunt subiectivi, însă dacă urmăriți argumentele pentru care o carte a fost sau nu pe placul meu, puteți concluziona dacă vi se potrivește. Dacă pe voi nu vă interesează stilul de a scrie, ci doar acțiunea, puteți alege o carte notată cu puține steluțe pe Goodreads pentru că nu m-a încântat stilul, deși am apreciat acțiunea. De aceea, încerc să ofer cât mai multe detalii și să îmi explic părerea legându-mă de toate elementele.

În cazul în care aceste cărți sunt pe gustul vostru, le puteți găsi pe site-ul editurii Art. De asemenea, vă invit să citiți alte recenzii pentru cărțile publicate la această editura (vezi aici recenzii editura Art).

Recenzie: Zgomotul și furia de William Faulkner

Am început cartea aceasta fără să știu nimic despre acțiune, voiam să îl citesc pe Faulkner de mult timp, iar Zgomotul și furia este printre romanele cele mai necunoscute. Plină de avânt, am început să citesc și nu am  reușit să urmăresc firul narativ, să înțeleg evenimentele din punct de vedere cronologic. Am dat vina pe oboseală, pe dispoziție. Am încercat din nou. N-a mers. Apoi am citit câteva recenzii, așa am aflat că prima parte e povestită de un bărbat care suferă de o boală mintală așadar se presupune că totul ar trebui să fie haotic în povestire. Bine că am fost perseverentă, altfel aș fi ratat o carte reușită și mi-ar fi dispărut dorința să îl citesc pe Faulkner.

După cum ziceam, prima parte este povestită de Benjy, acest bărbat de 33 de ani, sensibil și bolnav, incapabil să se exprime și nedreptățit. Persoana în care are încredere și cu care se poate înțelege este Caddy, sora sa. În această parte, ni se livrează fragmente de viață, din trecut și din prezent, conștientizăm că ceva rău s-a întâmplat, însă încă nu aflăm despre ce este vorba. Pentru că Benjy este bolnav, stilul de a scrie i se adaptează, pe alocuri confuz, în alte părți naiv, dureros, furios. Am reușit să trec rapid prin această parte după ce nu m-am chinuit să găsesc o logică.

A doua parte e povestită de Quentin, un tânăr nevrotic din familia Compson cu o pasiune neobișnuită (poate incest?) pentru Caddy. Nici a doua parte nu este ușor de citit, gândurile lui Quentin se prăvălesc peste cititor, avem întreruperi pe fraze, întâmplările sunt date din nou peste cap. Stilul mi s-a părut poetic și fascinant de urmărit, modul de îmbinare al cuvintelor având un rol extrem de important în caracterizarea personajului.

A treia parte îi aparține lui Jason, cinicul familiei, o persoană rece, rațională ce se ocupă de fiica lui Caddy, Quentin. Da, sper că s-a înțeles, o cheamă Quentin. Un nou moment de confuzie pentru mine. Pentru că Jason este obiectiv și nepăsător, stilul se modifică în unul logic, clar, așa aflăm mai multe despre Caddy și fiica ei, despre ceilalți frați. Întâmplările încep să se lege și putem observa cum Quentin (fiica) pornește pe urmele mamei ca atitudine.

A patra parte îi revine autorului, ne îndepărtăm de personaje și înțelegem cum a decăzut atât de mult familia Compson, ce o ține pe linia de plutire (Dilsey, o femeie de culoare puternică, corectă, cu principii).

Înțeleg de ce este ridicat în slăvi acest roman, stilul de a scrie este apropiat de perfecțiune, se schimbă în funcție de fiecare personaj și se adaptează situației. Rareori am întâlnit o capacitate asemănătoare de a scrie și am apreciat-o de la început până la sfârșit (chiar și atunci când mă chinuiam să fac lumină în haos). William Faukner a declarat că e o carte “dată dracului”, cred că e cea mai bună descriere pe care putea să o găsească.

Personajele sunt vii,memorabile, așternute pe hârtie și pompate cu viață prin cuvinte. Nu sunt genul de personaje în pielea cărora ne-ar plăcea să ne găsim, însă sunt genul de caractere pe care trebuie să le cunoaștem. Ne ajută să facem diferența între bine și rău, între cel lovit și cel care lovește. În ceea ce privește acțiunea, cred că modul de construire este genial, deși știi mai puține și primești doar fragmente, impactul este deosebit de puternic.

William Faulker, ne vom întâlni din nou cu siguranță, mai ales că se zvonește că vor mai fi traduse multe cărți la editura Art. Sper că își păstrează capacitatea de a scrie în celelalte volume pentru că e o bucurie pentru un cititor exigent.

Prima comandă de la Biosano

Încerc să mă îndrept spre un stil de viață mai sănătos, deci nu e de mirare că numărul comenzilor de produse alimentare (în special bio) au crescut. Totodată, nu pot renunța la componenta de gust al mâncărurilor, am descoperit ce îmi place și ce nu. Astăzi vă voi prezenta experiența mea cu magazinul online Biosano, atât ce am primit, cât și informații practice legate de comandă.

După cum știți (sau nu), în acest moment duc în paralel un job și un final de master ceea ce înseamnă că plec acasă la 8 și mă întorc undeva pe la 9 seara. Nu ajung acasă la o oră rezonabilă pentru cină, deci fie mănânc ceva în drum spre facultate, pe fugă, fie nu mănânc nimic și mă întorc cu o foame teribilă. Pentru a rezolva această problemă, m-am gândit să îmi pregătesc diverse gustărele în niște caserole mici și să am cina asigurată în timp ce lucrez. Prima alegere a fost o pungă de jumătate de kilogram de caju, cei care cunosc și îndrăgesc aceste nuci știu că este o cantitate insuficientă. Am mai ales o pungă de 250 de grame de migdale întregi și trei (da,trei!) pungi de nuci obișnuite. Nucile îmi plac foarte mult și sunt bune pentru creierul care are atât de mult de muncă, deci am profitat de oferta prezentă la acel moment și am primit trei punguțe.

Deși planul este să fac gustărele din combinații de nuci, trebuie să mărturisesc că mare parte din caju a dispărut, iar pungile cu nuci nu sunt pline ca la începuturi. Ceea ce înseamnă că a doua comandă va veni mai devreme decât mă așteptam, o reîntregire de produse este necesară.

Mi-am luat nuci braziliene și nuci pecan în cantități mai mici (100 de grame), chiar dacă le-am mai gustat în trecut, încă nu sunt familiarizată cu ele și vreau să mă asigur că vor merge bine în acele gustărele înainte de a le cumpăra în cantități industriale. Impresii de după: îmi plac foarte mult nucile braziliere, iar nucile pecan cred că le voi adăuga printre cereale, am impresia că vor merge bine în combinație cu laptele. Ficticul, o veche pasiune, acum terminat pentru că am avut doar o punguță de 100 de grame. E nevoie de o pungă mai mare pentru ceva atât de bun.

 

Și-acum să trecem la o altă categorie: condimente. Îmi place mâncarea bine condimentată, în special pe partea picantă. Am ales piper boabe (niciodată suficient), ghimbir măcinat, cardamom măcinat, piper cu lămâie, chili pulbere, piper cayenne și turmeric. Voi folosi unele din aceste condimente în smoothie-uri (probabil ghimbir, piper cayenne și așa mai departe), iar celelalte pentru a condimenta carnea de pui sau legumele la cuptor. Din experiența mea anterioară, piperul nu e așa iute după cum suntem avertizați, însă țineți seama că de data aceasta chiar se respectă avertismentul de pe etichetă: în special la piperul cayanne. Ceea ce m-a încântat peste măsură.

Totalul comenzii a fost de aproximativ 130 de lei, mi se pare foarte puțin pentru toate pungile cu nuci primite și atâtea condimente (explicația este că am profitat de pe ofertele permanent existente pe site). Eu am comandat doar din catoriile Nuci și Condimente, însă voi puteți răscoli celelalte categorii: Cafea verde, Fructe deshidratate, Cereale, Făină, Sucuri, Apicole, Superalimente, Ceaiuri, Uleiuri. Aveți o multitudine de produse la dispoziție, în funcție de ce stocuri doriți să refaceți. Livrarea se face prin curier, gratuit dacă aveți o comandă mai mare de 199 lei, iar în rest livrarea costă 13 lei.

Voi ce doriți să cumpărați de pe acest site? Care sunt produsele voastre preferate și în același timp sănătoase?

 

 

 

 

 

 

 

 

Recenzie: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Notă Goodreads: 3 din 5 steluţe

N-a durat mult să mă întorc la umorul lui Hrabal după experienţa cu O singurătate prea zgomotoasă. A doua carte pe listă a fost Vremurile bune de altădată, o colecţie de povestiri cu o copertă cel puţin intrigantă: un salam (probabil unguresc, dacă mă gândesc la conţinut).

Deşi modul de construire a acţiunii şi prezentarea personajelor au fost diferite datorită numărului redus de pagini la dispoziţia autorului, m-am bucurat să regăsesc umorul şi tragicul caracteristic lui Hrabal. Există ceva printre cuvinte care te atrage ca un magnet şi te face să vrei să îl citeşti în continuare pe scriitorul ceh, să vezi ce personaje inedite mai poate pune pe hârtie şi ce le va îndemna să facă (zic îndemna pentru că le lasă suficient de multă libertate astfel încât totul să pară natural şi coerent).Dintre toate povestirile, unele au fost cu adevărat remarcabile: au avut doza recomandată de amuzament şi seriozitate, au introdus câteva personaje hilare, de neuitat.

Bărbatul din Domnul notar este obsedat de moartea sa, vrea să se asigure că lumea îşi va aminti ce caracter minunat a avut, cât de multe a făcut pentru cei din jur aşadar lucrează la discursul de înmormântare, la testament şi la ritualul în sine. În acelaşi timp, o face pe secretara sa să roşească făcând diverse referiri “ruşinoase” sau pe o altă femeie să se acopere din cauza unor priviri insistente. Cea mai amuzantă întâmplare: doi amanţi au rămas încleştaţi în pod şi au fost duşi la spital pentru a fi separaţi după ce unul dintre ei a avut un cârcel (sau ceva asemănător, nu îmi mai amintesc exact). În general, mi s-au părut savuroase veştile de la un vechi client despre alte cunoştinţe ale notarului. Hrabal se pricepe să transforme nişte evenimente nefericire în râsete.

În Romanţă, personajul principal întâlneşte o ţigăncuşă frumoasă foc şi decide să înceapă o relaţie cu ea. Conversaţiile dintre cei doi sunt geniale, iar ea este un personaj plin de viaţă, excelent construit. Un subiect tratat de Hrabal este excesul, sub orice formă ar apărea acesta. În povestirea În grădină întâlnim un bărbat cu o foame intensă, nu se poate abţine să mănânce (în special salam, vezi coperta), dacă o face nu mai poate acţiona normal, iar în Domnul Metek avem un bărbat ce cumpără orice lucru inutil dacă simte că a fost un chilipir.

O altă povestire care mi-a plăcut a fost cea a cârciumarului cu toane, când poftea pe toată lumea înăuntru şi îi ospăta cu bucate alese şi bere rece, când îi trata cu dispreţ şi închidea fără motiv. În paralel, urmărim viaţa pisicilor din cârciumă, Lucinka şi Pavlinka, şi cum sunt ele afectate când cârciumarul închide afacerea.

Pe lângă umorul din fiecare povestiri, am remarcat dorinţa lui Hrabal de a surprinde sufletul ceh, cu bune şi rele. Astfel am reuşit să îmi fac o idee despre cehi, despre ceea ce preţuiesc şi despre ce nu le place. De asemenea, se poate spune cu siguranţă că autorul are o pasiune pentru mâncare bună, bere cu spumă şi pisici alintate. După lectura celor două cărţi, aş zice că mă voi întoarce în spaţiul creat de Hrabal: un loc călduros, sigur, prietenos, cu cehi cu inima simplă, pasionaţi şi iubitori de voie bună, unde drama este înlocuită de amuzament.

În afara cărţilor menţionate la mine, au mai fost traduse la editura Art următoarele: L-am servit pe regele Angliei, Trenuri cu prioritate, Bambini di Praga şi Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi. Speranţa mea este să mai citesc din ele în acest an, dacă nu, cu siguranţă voi reveni în atmosfera hrabaliană (nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar îl pot inventa eu) în 2017.

Recenzie: Doamna Dalloway de Virginia Woolf

Notă Goodreads: 3 din 5 steluțe

Lista de lecturi de pe blog îmi spune că nu am citit niciodată o carte de Virginia Woolf, memoria mea îmi spune că am citit la un moment dat Spre far și Valurile, însă ce-i drept, nu îmi amintesc nimic din ele. Pentru că voiam să o (re)descopăr pe Virginia Woolf și pentru că intenționez să fac o paralelă cu romanul Orele de Michael Cunningham, am ales să citesc Doamna Dalloway.

Acțiunea are loc pe parcursul unei zile, când urmărim diverse personaje și gândurile lor cu ajutorul fluxului conștiinței. Două personaje se remarcă în cadrul romanului: Doamna Dalloway și Septimus. Pentru că are de gând să dea o serată, doamna Dalloway este prinsă în tot felul de pregătiri, ceea nu o împiedică să se gândească la dragostea purtată lui Sally Seton (o tânără nebunatică, plină de viață, nonconformistă) sau la pretendentul ei din tinerețe, Peter Walsh. În același timp, Septimus este într-o depresie cruntă după cele văzute în război și ajunge să vorbească cu un prieten mort ce a luptat alături de el. Spune că se va sinucide, așadar va fi târât de soția sa (iubitoare, dar neputincioasă în fața unei dureri atât de mari) pe la diverși doctori.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman este că putem afla gândurile oricărui personaj întâlnit, nu primim o singură perspectivă sau maxim 2-3. Mai mult decât atât, în timpul unei discuții între două persoane știm atât ce spune fiecare, cât și ce și-ar dori să spună. Ceea ce e foarte tare, dacă ne gândim la analiza psihologică. Aceste treceri de la un personaj la altul sunt firești, naturale, ușor de urmărit și înțeles. Am simțit întreaga acțiune ca o ștafetă, astfel că lectura mi s-a părut rapidă și antrenantă.

Legat de acțiune, partea care m-a interesat cel mai mult a fost cea legată de Sally Seton. Este un personaj intrigant pentru că nu acționează cum ar fi obișnuit pentru o femeie în acel context. Alerga goală prin casă pentru că și-a uitat buretele de baie (dacă ar trece bărbații în acel moment pe-acolo!), fuma, lupta pentru drepturile femeilor, nu era diplomată în replici, primea cărți împrumutate pentru a fi găsite ulterior ude, însă avea un farmec atât de puternic încât doamna Dalloway trăia o deplină fericire pentru că primea o floare sărutată de buzele ei. Toată lumea o iubea. Sally Seton este personajul pe care mi-l pot imagina cel mai ușor, aproape că pot să o văd făcând toate lucrurile prostești posibile.

Interesante mi s-au părut și gândurile lui Septimus, însă cred că aveau potențial de a fi duse și mai departe. Subiectul este cât se poate de fascinant: trauma de după război, un bărbat ce nu înțelege cât de devotată îi este soția pentru că este prea prins în halucinații, în vorbitul singur (cu prietenul său mort) sau în împotrivirea față de doctori. Aș fi vrut să știu mai multe despre ceea ce îl înpingea spre sinucidere. Oricum, a se înțelege, această carte e destul de depresivă, nu are prea multă speranță în ea, în ciuda seratei și a distracției.

Că tot vorbeam de serată, aceasta este partea care m-a interesat cel mai puțin, deși nu știu ce altă modalitate putea alege Woolf pentru a încheia romanul. Serata conține și câteva comentarii asupra claselor și asupra aparențelor, însă nu le-am găsit impresionante. Au fost în regulă, mult mai interesante fiind ideile de la începutul romanului.

Am spus pe Goodreads că Doamna Dalloway ar putea fi și de 3.5 steluțe, mă voi mai gândi la acest lucru. Aș vrea să mai citesc din ce a scris ea înainte să îmi dau o părere finală, în special Orlando și A room of one’s own. Mai am în bibliotecă Anii, dar cred că o las pe mai târziu.

Voi ce îmi recomandați să citesc?

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.