Recenzie: Ziua când au dispărut porumbeii de Sofi Oksanen

Anul acesta mi-am propus să mă întorc la autorii cunoscuți și plăcuți, să găsesc un echilibru între descoperiri, noutățile atractive și terenul familiar al scriitorilor pe care îi știu deja, care m-au cucerit cu alte opere în trecut. M-am întors la Sofi Oksanen cu Ziua când au dispărut porumbeii.

Am mai citit Purificare, un roman din care îmi amintesc stilul ciudat de a scrie, imaginile puternice și totodată simple create de autoare, subtilitatea acțiunii, violența și cruzimea descoperită printre rânduri. Sofi Oksanen are cu siguranță ceva specific în stilul său, un element greu de uitat și greu de digerat. Prin urmare, aveam așteptări destul de ridicate de la acest roman, publicat în urmă cu mulți ani, dar trecut cu vederea la momentul respectiv. Din păcate, nu a reușit să mă prindă, din motive pe care le voi schița imediat.

În primul rând, nu am mai regăsit ciudățenia, jocurile de imagini pe care le cunoașteam, nu aș fi recunoscut stilul lui Sofi Oksanen în acest roman. Nu zic că romanul este scris prost, însă un avantaj al autoarei era cu siguranță modul în care folosea cuvintele, cum făcea ca tensiunea să se acumuleze,  iar pe cititor îl ținea la perete, obligat să vadă realitatea. În al doilea rând,  deși acțiunea are loc în Estonia, iar războiul este o temă importantă, nu a reușit să mă prindă suficient cât să îmi doresc să aflu mai multe. Ar fi putut fi un roman educativ și interesant, dacă ar fi avut o altă perspectivă.

Ziua când au dispărut porumbeii este o ocazie ratată, subiectul mă interesa, iar autoarea îmi plăcuse în trecut. Acțiunea, personajele, stilul n-au fost suficient de impresionante cât să mă convingă să ridic cartea de pe noptieră și să continui de unde am rămas. Totuși, nu cred că voi renunța de tot la Sofi Oksanen, pe lista mea mai era o carte scrisă de ea și destul de lăudată: Vacile lui Stalin.

 

Cartea o găsiți pe Libris.ro.

Recenzie: Dispariția lui Adele Bedeau de Graeme Macrae Burnet

Urmăresc cu mult interes ce apare în colecția musai, m-am bucurat să văd că au decis să publice încă un roman scris de Graeme Macrae Burnet, după un Proiect sângeros. Am citit Un proiect sângeros și mi-a plăcut foarte mult la momentul respectiv pentru componenta psihologică, pentru modul în care a fost construit cazul (pe bază de mărturisiri și documente), pentru descrierea vieții rurale din Highlands, Scoția și pentru că la final încă nu aș fi putut garanta cine este vinovat.

Adele Bedeau este o chelneriță tânără și atractivă, ce dispare într-o zi, fără ca cineva să știe unde e. Suspiciunile cad pe Manfred, un obișnuit al barului, un client vechi ce a arătat multă simpatie pentru Adele. Pe parcursul lecturii, această dispariție este legată de o crimă nerezolvată, petrecută în urmă cu mulți ani, într-o pădure din apropiere.

Am putut observa elementele din Un proiect sângeros în Dispariția lui Adele Bedeau, într-o formă neprelucrată, în curs de dezvoltare. Autorul pare că a găsit un stil și o structură potrivită în Un proiect sângeros, după ce s-a antrenat corespunzător în Dispariția lui Adele Bedeau. A fost un roman ușor de citit, antrenant, însă nu mi-a rămas la fel de puternic în minte, nu a reușit să mă impresioneze și să mă entuziasmeze. În general, a fost o lectură ok, ceea ce justifică numărul de steluțe de pe Goodreads (2), în scădere față de Un proiect sângeros.

Totodată, având posibilitatea de a analiza comportamentul ucigașului din Dispariția lui Adele, am reușit să descopăr un tipar al autorului, iar acum (în sfârșit) sunt sigură că știu ce s-a întâmplat în Un proiect sângeros, pot dormi liniștită noaptea că nu am judecat un personaj în mod greșit. Din această cauză, cred că romanul poate fi recomandat celor care au citit deja Un proiect sângeros, celor pasionați de romanele polițiste. Pentru mine nu a fost neapărat cea mai bună alegere deoarece eu am apreciat partea literară, partea pshilogică din romanul lui G.M. Burnet, iar Dispariția lui Adele Bedeau e mai concentrată pe caz, pe rezolvare, pe firele clasice ale genului polițist. Mai mult ca sigur, cartea va impresiona pe mulți cititori, am citit deja multe recenzii pline de laude și încântare.

În ceea ce privește acțiunea, ritmul se plasează undeva între încet și mediu. spre final se mai agită lucrurile. Cazul vechi se împletește cu cel nou, cu mențiunea că dispariția chelneriței are o importanță mult mai scăzută în acțiunea romanului. Ce se descoperă în trecut este macabru, violent, aproape de necrezut. În ceea ce privește personajele, notabil ar fi doar Manfred, cel ce pendulează între un caracter inocent, ce nu știe ce face și un caracter teribil, pervers, dominat de impulsuri negândite. Sună cunoscut, a la Un proiect sângeros? Da, cu siguranță.

Cartea o găsiți pe Libris, cărora le mulțumesc pentru acest examplar!

Recenzie: Designing your life de Bill Burnett și Dave Evans

În ultima vreme, am încercat să schimb câteva elemente semnificative, iar Designing your life mi-a părut că are capacitatea să dea o mână de ajutor. Nu sunt o fană acărţilor inspiraţionale, cărţilor care promit că îţi vor schimba viaţa, însă apreciez ideile, modalităţile noi de organizare, o perspectivă la care nu m-am gândit anterior. După ce am extras ideile principale, mă descurc să rezolv situaţiile personale, nu simt nevoia să mă îndrume altcineva.

Conştientizarea şi curiozitatea sunt cadrele mentale specifice unui designer, iar pentru a atinge acea fericire despre care tot vorbim, un om ar trebui să facă designul unui vieţi (sau a unei componente din viaţă- sănătate, relaţii, carieră etc.), să facă schimbări, să testeze, altfel spus să caute formula ideală prin trial and error.

Proiectarea unei vieţi şi introducerea unor schimbări, a unor teste mi se pare o idee logică, însă mărturisesc că nu întotdeauna m-am ghidat după astfel de concepte şi am luat decizii diferite. O parte interesantă a cărţii este cea în care se discută despre Filosofia de Muncă versus Filosofia de viaţă, cum îmbinăm principiile personale cu principiile de la locul de muncă. Bineînţeles, dacă acestea nu sunt asemătoare, vor exista frustrări, nemulţumiri şi dezamăgire. Totodată, nu întotdeauna este uşor să găseşti echilibrul dintre ceea ce crezi, ceea ce susţii şi ceea ce ţi se cere să lucrezi. În carte este sugerat să treci aceste principii pe hârtie, încă nu am apucat să merg atât de în amănunt, însă cred că ar ajuta pentru identificarea divergenţelor.

De asemenea, se menţionează conceptul de flux, acel moment când eşti atât de pasionat de un lucru încât nu simţi trecerea timpului. Locul de muncă ar trebui să genereze astfel de momente măcar din când în când.

Eu mă declar mulţumită după lectura acestei cărţi, având în vedere aşteptările de la care am pornit. Am extras câteva idei, mi-am amintit care sunt aspectele pe care le ignor şi nu este ok, am confirmat că o schimbare recentă a fost o idee foarte bună. Designing your life e o carte pe care o voi păstra în ideea că mă pot întoarce la ea când am îndoieli în ceea ce privește proiecțiile mele.

Cartea o găsiți pe Libris, sper să vă placă!

 

Recenzie: Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki

Notă Goodreads: 4 steluțe

Cred că au trecut ani buni de când a apărut dorința de a citi Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki până în momentul în care am ajuns să o citesc. Păreri bune au însoțit mereu această carte, însă mereu am fost distrată de altceva, de un clasic pe care îl sărisem sau o carte contemporană ce avea un subiect atractiv. Prea multă amânare strică, așadar am inclus în coletul Libris cartea apărută în Biblioteca Polirom.

Poveste pentru timpul prezent se desfășoară pe două planuri. Nao este o tânără aflată în pragul sinuciderii, este ținta răutăților colegilor ei și în mijlocul unor probleme de familie după ce tatăl ei își pierde jobul din IT și are repetate încercări de sinucidere. Povestește ce i s-a întâmplat, în ce situație se află familia ei și ce descoperă cu ajutorul străbunicii Jiko într-un jurnal ascuns în cartea decupată În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (pe care ar fi bine să o termin în acest deceniu, sunt la ultimul volum). Ruth este o scriitoare ce nu pare să evolueze cu noua carte, ce încearcă să înțeleagă memoria afectată de boală a mamei sale și să păstreze stabilitatea relației cu soțul său, Oliver. Ea este cea care va găsi într-o cutie Hello Kitty  (da, chiar așa) jurnalul lui Nao, din acest moment implicarea ei este din ce în ce mai mare, încearcă să afle ce i s-a întâmplat tinerei, dacă mai trăiește, cine îl cunoaște pe tatăl ei. Începe să o cunoască și vrea să o salveze, să îi împiedice sinuciderea.

Avem o mulțime de teme în acest roman: agresivitatea copiilor, traumele, consecințele pierderii unui job, familia, arta, boala, moarte, budismul, natura. Ceea ce i se întâmplă lui Nao nu este ușor de citit, nedreptatea face cititorul să se încrunte de fiecare dată, în timp ce personajul Jiko aduce bucurie și speranță. Jiko o învață pe Nao cum să perceapă timpul, cum să se apropie de oameni și să le ofere pace, cum să ierte și cum să ignore. Calmul, meditația, comuniunea cu natura sunt elemente cheie ale acestei relații de prietenie.

Mi-a plăcut stilul autoarei, alternarea perspectivelor face ca povestea să se lege frumos, iar interesul este menținut deoarece cititorul rămâne cu impresia că află aceste lucruri ca în prezentul lui Ruth. Ca preferință, aș zice că mi s-a părut mai interesantă partea lui Nao pentru că atinge subiecte dificile, pentru că are un personaj puternic, de admirat, calm și iubitor (Jiko, călugărița feministă ce a iubit și femei, și bărbați) și pentru că lasă loc pentru speranță, pentru revenire.

În ceea ce privește realismul magic presărat la final, nu este neapărat modul în care mi-aș fi dorit să se ducă acțiunea, dar nici nu pot spune că mi-a displăcut alegerea cititoarei de a încheia și lega cele două povești. Dacă trag linie și adun impresiile, Poveste pentru timpul prezent este cu siguranță un roman de recomandat, este o cutie Hello Kitty descoperită pe malul literaturii japoneze.

Recenzie: Un cal intră într-un bar de David Grossman

Notă Goodreads: 3 steluțe

Un cal intră într-un bar se desfășoară pe parcursul a câteva ore, a unui show de stand-up unde personajul principal își dezvăluie povestea. Nu este o poveste fericită, nu este o adunătură de glume menite să întrețină publicul și cititorii, Dovală își desprinde masca de pe chip cu furie, cu entuziasm, cu teamă, cu speranță și pictează un trecut eșuat, plin de dezamăgiri.

Violența poveștii încurcă publicul, nu înțeleg când momentul e regizat și când real, nu știu dacă e de râs sau de plâns. Sunt hipnotizați și confuzi în același timp. Publicul este obișnuit ca cel din fața lor să îi asalte cu glume, să arate doar partea plăcută a vieții și să nu intre prea mult în detalii privind viața personală. Atunci când personajul se lovește, se ceartă, se scufundă în mizerie și dispreț, reacțiile posibile sunt: plecarea din sală, privitul în jos, ignorând ceea ce tocmai s-a întâmplat sau un râs timid, din politețe.

Nici cititorul nu este menajat, povestea lasă un gust amar și o dorință de a te opri din ascultat, de a vedea atât de clar vulnerabilitatea cuiva. La acest moment, ajutorul, bunătatea, generozitatea nu mai pot face schimbări în destinul personajului principal, iar se scenă se distrează neputința și tristețea crudă. O lectură rapidă, însă cu siguranță nu ușoară, mi s-a părut greu să revin la lectură, greu să revin în poziția incomodă a privitorului.

Dovală dorește să creeze o platformă prin care își poate spune povestea, cu riscul de a pierde aprecierea și aplauzele publicului. Pentru acest scop, emoțiile trebuie să fie brute, aruncate într-un mediu instabil, caracteristici ce nu sunt specifice unei seri relaxate pentru stand-up. Publicul este ținut în stare de alertă, pauzele de respirații liniștite sunt rare, absorbite imediat de spectatori.

Deși este scris bine și are un subiect neobișnuit într-un cadru nou, Un cal intră într-un bar n-a reușit să mă impresioneze în totalitate. Nu pot spune că m-am conectat integral la povestea personajului principal, am simțit că un element lipsește, că ar fi putut exista mai multă claritate. Nu știu dacă această depărtare, răceală față de personaj a fost intenționată sau nu, însă în cazul meu a rezultat în mai puține steluțe oferite. Ceea ce nu înseamnă că e o carte de tăiat de pe lista de dorințe, ci doar că din punctul meu de vedere ar fi loc de îmbunătățire deoarece potențial există.

 

Mulțumiri către Libris!