Recenzie: Femeia inventată de Camille Laurens

Notă Goodreads pentru Femeia inventată: 3 din 5 steluțe

Cei de la Nemira îmi îmbunătățesc periodic ziua cu un colet-surpriză, uneori cu alegerile mele, alteori cu recomandărilor lor. Femeia inventată este una din cărțile primite, alături de Floarea albastră și Femei periculoase, despre ea vă voi vorbi astăzi.

Cartea este construită pe trei planuri, o structură pe care nu mi-o imaginasem anterior. Claire este o profesoară divorțată, cu doi copii, ce dorește iubire și dorință în continuare (are 40+ ani, o vârstă la care se presupune că femeile se retrag de pe scena relațiilor). Pentru că lucrurile nu merg prea bine cu iubitul ei, Jo, decide să își creeze un profil de Facebook fals, al unei tinere de 20+, pasionată de artă, cu o situație financiară în declin, dar cu dorință de a construi ceva frumos pentru cariera ei. Va afla ce face el împrietenindu-se cu Chris, un amic ce locuiește cu Jo. Numai că lucrurile evoluează neașteptat, sentimentele pentru Jo pălesc, lăsând loc sentimentelor pentru Chris. Chris răspunde acestor sentimente, însă nu acestei persoane. După ce tragicul se întâmplă, Claire ajunge într-o instituție pentru cei cu probleme mentale unde a doua parte a romanului începe, cea în care citim textul personajului despre cum ar fi putut fi rescrisă povestea ei de dragoste. Prin atelierul de scriere creativă, Claire are oportunitatea să ofere un alt sfârșit (sau poate același final). A treia parte e surprinzătoare, o întâlnim pe Camille, autoarea cărții, arătând “adevărata” desfășurare a evenimentelor. La final ne-am putea întreba ce a fost acolo de fapt, ce a făcut Claire, ce a făcut Chris, ce a făcut Katia, nepoata lui Claire. Pentru că autoarea se joacă între realitate și ficțiune ( de altfel, am înțeles că a fost dată în judecată de fostul soț pentru o altă scriere), este dificil să înțelegem unde e urma de adevăr și unde a imaginație. Și nici nu cred că e necesar să investigăm în amănunt, misterul făcând parte din frumusețea cărții.

Trebuie să recunosc că inițial nu am crezut că această carte va fi pe gustul meu, subiectele moderne (ex. legat de Facebook) nu mă atrag pentru că nu cred că au multe de oferit. Pericolul acestor rețele de socializare este discutat în acest roman, poți crea un profil fals, poți induce pe cineva în eroare, poți construi relații toxice și poți face rău cuiva fără consecințe palpabile (fiind un domeniu relativ nou, nu este reglementat corespunzător). Autoarea merge dincolo de acest subiecte, atingând alte categorii precum feminismul (unde este vocală, atenție, mai ales legat de ceea ce se presupune că ar trebui să facă o femeie, cum ar trebui să arate și când ar trebui să nu mai meargă după dorințe), bolilele mentale și modul în carea acestea sunt percepute (motivul depresiei trebuie să fie logic, altfel nu e serios), sinuciderea (cum ajung oamenii la o soluție atât de disperată), importanța aparenței și a vârstei într-o relație (căci nu i-ar fi plăcut lui Chris la 40+ ani).

Femeia inventată este o lectură ușoară, relaxantă, care pe alocuri ajunge să te surprindă. Exact atunci când mă gândeam că poate devine o lectură prea ușoară pentru a mai fi plăcută, autoarea deschidea un subiect interesant și îl scria bine, mai întorcea o situație și te făcea să regândești ceea ce știai. Dacă nu avea aceste trăsături, n-ar fi primit trei steluțe din partea mea, lecturile relaxante și care nu mă schimbă cu nimic se opresc la două steluțe (ceea ce înseamnă ok în sistemul meu de notare- cred că voi face odată o postare separată legată de cum notez cărțile și de ce par uneori atât de exigentă). Pentru cineva care apreciază elementele moderne într-o carte, este posibil ca acest roman să se afle mult mai sus ca apreciere. Dacă va mai fi tradus ceva, cred că o voi reîncerca pe autoare, am reușit să văd potențial în ea și cred că are oportunitatea de a scoate un roman și mai reușit.

Până atunci, lectură plăcută! Mulțumiri către editura Nemira, următoarea recenzie va fi pentru Floarea albastră avec Novalis.

Recenzie: Regina albă de Philippa Gregory

Notă Goodreads pentru Regina albă de Philippa Gregory: 2,5 din 5 steluțe

În ultimul timp am încercat să mă apropii de istorie, atât prin ficțiune, cât și prin non-ficțiune. Am mai menționat că textele de istorie clasice nu îmi stârnesc interesul și nu mă ajută să memorez informații, eu fiind interesată mai mult de oameni și context. Am amânat să citesc ceva scris de Philippa Gregory pentru că am citit recenzii mixte despre cărțile ei: fie prea entuziaste, fie prea “nu are sens să citești așa ceva”. Când într-un final m-am hotărât să aleg o carte ușurică, de relaxare a reieșit Regina albă, prima carte dintr-o serie despre Plantageneți și Războiul celor două roze.

Inițial aflată în tabăra Lancaster, Elizabeth face o mutare spre York după moartea soțului său. Se întâlnește cu regele Edward IV pentru a-l ruga să primească moștenirea și totodată reușește să îl cucerească, se căsătoresc în secret (pentru că ea nu era chiar soția ideală pentru un rege) și iată cum dăm drumul jocurilor de putere, alianțelor, trădărilor și dramelor continue.

Atunci când citești ficțiune istorică din aceeași perioadă este aproape imposibil să nu întâlnești același personaj printr-o perspectivă cu totul diferită. În acest caz, m-am reîntâlnit cu Margaret de Anjou și Henric al VI-lea care acum se află în tabăra adversă. Margaret a fost personajul meu preferat din Războiul celor două roze de Conn Iggulden și acum mi-a fost greu să o privesc altfel, să îi fiu împotrivă. De fapt, nici nu am reușit asta pentru că personajele centrale nu m-au convins că merită apărarea. Elizabeth este (bineînțeles) o femeie puternică, îndrăgostită la nebunie de soțul ei și puternic atașată de copii, pe de altă parte este o femeie ambițioasă, ce vrea putere și titluri pentru copiii săi. Este răzbunătoare și capabilă să facă orice pentru a securiza tronul, pentru a menține siguranța celor dragi. Din când în când apelează la niște puteri magice pe care le are, ea și mama sa fiind presupuse urmașe ale zeiței Melusina. Elementul de vrăjitorie introdus de Gregory nu mi s-a părut neapărat necesar, întâmplările mi se par fascinante și fără a arunca un pumn de condimente deasupra.

Din câte am înțeles, autoarea este cunoscută pentru scenele picante din cărțile despre dinastia Tudorilor, aici nu ar fi cazul să vă așteptați la cine știe ce. E mai puțin sex și mai multă panică legată de ce se poate face pentru păstrarea situației actuale și îndepărtarea dușmanilor. Este clar, nu se dă nimeni la o parte de la omorât membri ai familiei sau trădat. Fiecare vrea tronul. Aproape ai crede că Game of Thrones ar fi inspirat din această perioadă [Lannister, da]. Și-apoi avem multe teorii care ar explicat ce s-a întâmplat în acea perioadă, una dintre ele fiind legată de cei doi prinți din turn, misterul istoriei elucidat acum de autoare (n-aș zice că ipoteza a fost cu adevărat mulțumitoare, dar în ficțiune poți întoarce totul după cum vrei dacă nu ții la acuratețe).

Per total, aș zice că Regina albă este o carte în regulă, se citește ușor și repede, este perfectă pentru relaxare, nu este alegerea ideală dacă aveți standarde ridicate în ceea ce privește ficțiunea istorică, acuratețea și cât de mult te face o lectură să reflectezi. Eu am pus-o în categoria “meh” pe Goodreads, o categorie în care ajung cărțile care nu m-au impresionat, dar nici nu regret că le-am citit. Un plus al lecturii este faptul că te face să investighezi mai mult, să cauți faptele, să găsești teoriile disponibile acolo unde nu avem o singură variantă, să cauți non-ficțiune și să îți umpli Kindle-ul cu texte istorice. Să încerci să înțelegi cine erau oamenii aceștia, de unde le veneau deciziile și pofta de putere, ce conștiință aveau și cine le era împotrivă. Mă gândesc că întoarcerea spre istorie ne poate ajuta să evităm câteva greșeli din prezent sau viitor.

Mulțumesc, Libris! P.S. Puteți găsi multe alte cărți belestristică pe site-ul lor, iar recomandări puteți căuta pe blog.

Discuții în jurul unei felii de pizza [Pizza Roulette]

Când Oliviera și Blogal Initiative au lansat provocarea de a propune o gașcă de bloggeri care să joace Pizza Roulette, gândul mi-a zburat direct la colegii din blogosferă cu care am în comun pasiunea pentru cărți. Înainte de toate provocarea sună cam așa:

Ce e Pizza Roulette? E o campanie lansată recent de oliviera.ro care sună cam așa: tu strângi o gașcă de prieteni la tine, apoi comanzi pizza de pe pagina specială a campaniei. Pizzele care vor ajunge la tine vor avea ceva special: una dintre felii va fi foarte, foarte iute. Tot ce trebuie să faci este să-ți provoci prietenii să se strângă în jurul unei pizza, să învârți de acea pizza, apoi să vezi reacția celui care nimerește felia iute. Mai mult, dacă faci fotografii sau clipuri video și le urci pe Facebook sau Instagram cu hashtagul #PizzaPartyOliviera, ai ocazia de a câștiga premii iuți și interesante. Dacă vrei să vezi cum se joacă Pizza Roulette uită-te la clipul de mai jos:

Cei aleși, cei care vor fi în pericolul feliei picante sunt:

Daniel Afloaiei

Simona de pe Secretele cărților

Simona de pe Pălărisme

Răzvan van Firescu

Ema de la Lecturile Emei

I-am ales pe ei pentru că toată întâlnirea ar constitui în discuții despre cărți (recomandări și ce să evităm) care s-ar transforma în discuții despre toate problemele lumii. Felia picantă va fi cea care ne va scoate din universul cărților, mai mult ca sigur o să fim prinși în tot felul de conversații despre lansări și preferințe. Mulți alți colegi de blogosferă, dar și de Booktube ar putea să se adune în jurul cutiei cu pizza, aici am menționat doar câțiva oameni pe care îi știu sau pe care mi-aș dori să îi întâlnesc la o discuție relaxată. Aș chema bloggeri care pun suflet în articolele lor, care vor să aibe un impact, care vor să facă schimbări și care fac parte dintr-un domeniu nu chiar atât de popular (la conferințele de social media nici nu apare această categorie, momentan ne aflăm în zona: Altele…). S-ar lăsa cu râsete și ore mici, vă zic.

 

Dacă vă place conceptul, puteți comanda o pizza cu o felie surpriză și puteți găsi mai multe informații aici. Dacă încercați, reveniți pe blog și povestiți cum a fost. Sunt curioasă, mărturisesc, mai ales că eu sunt o fană a mâncărurilor picante.

Recenzie: Viaţă după viaţă de Kate Atkinson

Notă Goodreads: 3.5 steluţe din 5

Pagină Goodreads Lorellei

O colecţie recent apărută şi care a reuşit să îmi câştige încrederea imediat este musai de la editura Art. Momentan am citit două din cele patru cărţi apărute în această colecţie, Vegetariana şi Viaţă după viaţă, pe lista viitoare aflându-se Luminătorii şi Simpatizantul. Astăzi vă voi împărtăşi impresiile mele despre Viaţă după viaţă, un roman al posibilităţilor nenumărate.

Am menţionat de la început pe Goodreads că Viaţă după viaţă are un subiect fascinant, personajul principal, Ursula Todd, trăieşte  şi moare, revine la viaţă şi ia alte decizii ce duc la alte întâmplări, respectiv la altă moarte. Nu este neapărat vorba despre a corecta o greşeală din trecut, ci mai degrabă de a alege o altă cale, bună sau rea. Fiecare decizie luată poate duce la o viaţă cu totul diferită sau la una asemănătoare, cu câteva detalii schimbate.

Când Ursula este copilă, morţile au loc mult mai des şi nu înaintăm foarte mult în poveste. Ulterior, urmărim un fir de poveste mai mult timp, aflăm mai multe posibilităţi ale relaţiilor ei cu diverşi bărbaţi, dar mai ales putem observa rolul Ursulei în raport cu războiul în multiplele ei vieţi. Este accentuată ideea că o mică schimbare te poate duce în altă tabără decât în cea care te aflai iniţial, o călătorie poate schimba totul, drumul pe care alegi să te întorci acasă, apartamentul unde alegi să stai, jobul pe care îl obţii. Ursula are o oarecare legătură cu ceea ce s-a întâmplat în vieţile anterioare şi, inconştient, face anumite acţiuni care schimbă traseul poveştii. Faptul că evită o anumită persoană previne o moarte prin boală. Faptul că alege să însoţească o prietenă spre casă previne moartea altcuiva.

Mi-a plăcut să urmăresc în ce direcţie poate merge viaţă cuiva ca urmare a unor mici modificări, ştiind foarte bine ce s-a întâmplat anterior. Te bucuri când Ursula reuşeşte să evite o catrastrofă printr-un mic gest, ea neînţelegând însă ce impact major are respectiva decizie. Dacă tot vorbim de catastrofe, trebuie să menţionez un trigger warning pentru viol şi violenţă extremă, pe alocuri romanul are scene grafice şi tulburătoare privind violenţa domentică şi tragediile războiului.

Izzie, mătuşa Ursulei, pare a fi cel mai îndrăgit personaj în general, fiind un spirit liber, aventuros, iresponsabil, descurcăreţ şi nepăsător faţă de regulile societăţii. Mi-a plăcut de ea, însă mult mai mult mi-au plăcut Hugh, tatăl Ursulei, şi Tedd, fratele ei. Mi s-au părut personajele bune prin definiţie, răbdători, înţelegători, curajoşi, fără prejudecăţi şi gata să sară mereu în ajutor celor dragi. Ce-i drept, viaţa lor nu este foarte schimbată de la o posibilitate la alta, însă mie mi-a plăcut să îi regăsesc aşa cum îi ştiam din alte variante.

Am citit nenumărate cărţi care atingeau subiectul războiului sau erau exclusiv despre război, de fiecare dată am ajuns la aceeaşi concluzie: toată lumea pierde. Ursula remarcă faptul că în tabără adversă se află tineri inteligenţi, buni, iubiţi de cei dragi, aşteptaţi acasă la fel cum sunt ai ei. Oroarea războiului ar trebui să eclipseze orice interes egoist de a obţine mai mult, de a dovedi puterea mai mare. Scenele de recuperare a cadavrelor după bombardamente sunt incredibil de tulburătoare şi arată fragilitatea umanităţii în vremuri periculoase. De asemenea, în astfel de circumstanţe orice mică decizie poate face diferenţa între viaţă şi moarte sau, în cazul Ursulei, între viaţă şi reluarea acesteia într-o altă formă.

Stilul lui Atkinson nu mi-a fost pe plac de la început, însă după câteva pagini m-am obişnuit şi m-am putut bucura de el. Autoarea presară mici informaţii pe parcurs, fără detalii (de exemplu personajul principal observă un bărbat pe drum), dacă cititorul conectează aceste fapte cu ce s-a întâmplat anterior realizează imediat ce a fost evitat şi de ce. Un indiciu care mi-a plăcut foarte mult, dar nu a fost exploatat de autoare apare atunci când se naşte Ursula, mama sa are pregătit un foarfece şi cordonul ombilical este tăiat la timp. Pare că mama sa are aceeaşi caracteristică de a retrăi evenimentele, repetiţia făcând-o să fie prevezătoare.

Conform cunoştinţelor mele, nu există nimeni acum care să îşi retrăiască viaţa şi să poată face modificări, ceea ce ne învaţă cartea este să acordăm atenţie micilor decizii şi să luptăm atunci când ceva nu ni se pare în regulă. Să apreciem ceea ce trăim şi să încercăm să îmbunătăţim după puteri. Viaţă după viaţă este o carte interesantă prin toate posibilităţile pe care le oferă, de obicei citim în romane un singur traseu cu un singur final. Aici putem explora mai multe situaţii şi totodată putem înţelege că mult mai multe scenarii ar putea exista.

Mulţumesc editurii Art pentru acest volum!

Floarea albastră în colecția Babel de la editura Nemira

 

Romanul Floarea albastră, scris de autoarea britanică Penelope Fitzgerald apare la editura Nemira în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu.

Câștigător al National Book Critic Circle Award, romanul este povestea lui Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului“ Sophie von Kühn, „floarea albastră“ și firele mai multor vieți.

Grație, duioșie, ironie și umor – iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători…

Un fragment din Floarea albastră:

Ca și Herrnhut, Neudietendorf era un loc liniștit. Copiii intrau la ore când sunau instrumentele de vânt, nu clopoţelul. Era și un loc al supunerii absolute, căci cei blânzi vor moșteni pământul. Regula era să umble întotdeauna câte trei, pentru ca al treilea să-i poată spune Predicatorului ce au vorbit ceilalţi doi. Pe de altă parte, niciun profesor nu avea voie să dea vreo pedeapsă când încă era supărat, căci o pedeapsă nedreaptă nu se uită niciodată.

Copiii măturau podelele, îngrijeau animalele și-și vedeau de ale lor, dar nu le era îngăduit niciodată să se hârjonească ori să participe la întreceri sportive. Aveau treizeci de ore de învăţătură și educaţie religioasă pe săptămână. Trebuia să fie toţi în pat la asfinţit și să nu scoată o vorbă până a doua zi, când se trezeau la cinci dimineaţa. După ce se isprăveau treburile comunităţii – văruitul coteţelor, să zicem –, se scoteau afară mesele lungi, din căpriori, pentru o „sărbătoare a dragostei“, când se așezau cu toţii, cântau imnuri și fiecare, chiar și cel mai mic, primea câte un păhărel de băutură făcută în casă. Pentru educaţia unei fete taxa era de opt taleri, iar pentru a unui băiat (care mânca mai mult și avea nevoie de o gramatică a limbii latine și de una a limbii ebraice), de zece taleri.

Charlotte von Hardenberg, cea mai mare dintre copii, care semăna cu mama ei, o dusese foarte bine la Casa de Fete. Se căsătorise devreme și plecase la Lausitz. Fritz fusese al doilea, un băieţel visător, aparent înapoiat. După o boală gravă de care suferise la nouă ani, devenise inteligent și în același an fusese trimis la Neudietendorf. „Dar ce îi lipsește?“ a întrebat Freiherr când, peste doar câteva luni, Predicatorul i-a cerut, în numele Celor Mari, să vină să-și ia fiul. Deloc dispus să condamne neîndurător un copil, acesta i-a răspuns că Fritz pune întrebări întruna, dar nu dorește să primească răspunsuri. Să luăm, a spus Predicatorul, „catehismul copiilor“.

Învăţătorul întreabă: „Ce ești?“

Răspuns: Sunt o fiinţă omenească.

Întrebare: Simţi când te ating?

Răspuns: Simt foarte bine.

Întrebare: Nu este aceasta carne?

Răspuns: Ba da, este.

Întrebare: Toată carnea aceasta pe care o ai se numește trup. Cum se numește?

Răspuns: Trup.

Întrebare: Cum știi dacă cineva moare?

Răspuns: Nu mai poate să vorbească, nu mai poate să se mişte.

Întrebare: Știi de ce nu mai poate?

Răspuns: Nu ştiu de ce nu mai poate.

– N-a putut să răspundă la aceste întrebări? a ţipat Freiherr.

– Se poate să fi răspuns, însă răspunsurile n-au fost corecte, de fapt. E un copil de nici zece ani, dar insistă că trupul nu e carne, ci e din aceeași plămadă ca sufletul.

– Însă acesta e doar un exemplu…

– Aș putea să dau multe altele.

– Încă nu a învăţat…

– Își irosește ocaziile cu visarea lui. Nu va deveni niciodată un membru acceptabil al Neudietendorf.

Freiherr a întrebat dacă nu s-a descoperit nici măcar un semn de morală la fiul său. Predicatorul a ocolit răspunsul.

Mama, sărmana Auguste, care avea să devină bolnăvicioasă curând (deși va trăi mai mult decât zece dintre cei unsprezece copii ai ei) și care era parcă tot timpul în căutarea cuiva faţă de care să se scuze, l-a implorat s-o lase să-l înveţe ea însăși pe Fritz. Dar ce-ar fi putut să-l înveţe? Puţină muzică, poate. Au angajat un profesor din Leipzig.